Am ieşit din maratonul sărbătorilor naţionale care anul acesta au fost readuse de noua guvernare a ţării la zilele şi denumirile comasate şi schimbate de către conducătorii precedenţi, care, probabil, lămurindu-se deja cu toate problemele contemporaneităţii, se apucaseră să-şi scrie propria istorie. Ce-i drept, unii componenţi ai noii guvernări nici nu prea se sinchisesc de problemele contemporaneităţii şi anume cu rescrierea istoriei şi-au început activitatea din fruntea statului. Istoria, patriotismul, naţionalismul sînt nişte căluţi electorali care aduc voturi fără mari eforturi din partea beneficiarului. Aşa că hora revizioniştilor contradictorii în jurul istoriei va continua încă multă vreme la noi. Sau poate, dacă avem noroc, nu tare multă – doar pînă cînd se va instaura o guvernare care va pune accentul pe prezent şi viitor, lăsînd istoria în calitate de subiect de polemici între profesionişti şi amatori.
Pentru că istoricii profesionişti şi amatorii de istorie muncesc şi acum în sudoarea frunţii la făurirea unor mituri noi – şi personale, şi colective. În aceste zile de sărbătoare amintirile lor marcate de barocul inventivităţii au înşirat în faţa auditoriilor tinere multe scene de bătălie şi de sacrificiu în care domniile lor au excelat prin eroism. Astfel încît unele voci din auditoriul tînăr le-a reproşat unor bătrîni, care şi-au amintit că independenţa a căzut cam hodoronc-tronc peste moldovenii care nu prea se pregăteau de ea, că afirmă aceste lucruri în evidentă contradicţie cu “făuritorii” independenţei moldave. Contradicţia este într-adevăr evidentă, numai că bătrînii sceptici şi cam cinici îşi cam amintesc în ce falnici tufari actualii foşti eroi îşi ascundeau buzunarele cu carnetele de membri ai PCUS adînc împlîntate în ele. Vorba românului, puţini au fost, mulţi au rămas. Şi pe an ce trece tot mai mulţi vor rămîne. Pe măsură ce se vor naşte şi vor creşte generaţii noi de tineri pentru care anii 90 din Moldova şi antichitatea elenă vor fi situaţi cam în aceeaşi zonă istorică şi geografică a ignoranţei. Poate chiar şi unii dintre scepticii de azi care, în contradicţie evidentă cu făuritorii de mituri, insistă să mai strecoare în conştiinţa opiniei publice barem vreo doză homeopatică de adevăr, vor da, la un moment dat, a lehamite din mînă şi se vor apuca, în deplin consens şi pură armonie cu făuritorii, să-şi înjghebe o biografie mitologică în care ei îşi fluturau pletele actualmente absente pe baricadele crîncenelor lupte pentru independenţă.
Ce-i drept, printre generaţiile care sînt destinate să asculte mituri şi să voteze corect, se mai găseşte cîte unul care scrie pe blogul său personal: “Se apropie alegerile anticipate. Eu nu voi mai ieşi la vot. Îmi dau seama că, dacă votezi pe cineva, devii responsabil de toate porcăriile pe care respectivul le face. Nu văd nici un partid politic pentru care eu să-mi pot asuma răspunderea în faţa oamenilor pentru votul meu. Prietena mea, cînd asculta o emisiune cu rafinaţii şi democraticii noştri politicieni, a spus că va vota comuniştii data viitoare. O voi convinge să nu iasă nici ea la vot.” Să însemne asta că cetăţenii de mîine vor reuşi să distingă mitul de adevăr? Sau doar că şi mîine, şi poimîine se va găsi pe ici, pe colo cîte unul căruia i se va reproşa că vorbeşte în contradicţie evidentă cu ceea ce s-au înţeles toţi ceilalţi să considere drept adevăr?
Versiunea a doua nu-mi place, dar mi se pare mai credibilă…