Problema supravieţuirii, de cele mai multe ori, e problema reperelor, a punctelor cardinale.
Pînă acolo, însă, esenţial este să ai conştiinţa şi necesitatea acelor puncte, să le trăieşti aievea, să optezi pentru repere, iar profesîndu-le, să ai noţiunea oricît de laxă a sacrificiului întru forţa şi dăinuirea lor.
Aşadar, problema punctelor cardinale este problema iminenţei sacrificiale, a gestului asumat, actualizarea căruia legitimează punctul, reperul, fiinţa, pînă la urmă şi: în primul rînd.
Şi pentru că nu vorbim de supravieţuirea biologică, ci de acea supraetajată instinctelor, acea lăuntrică, cu ţintă în cosmosul inteligibil, împărătesc, întreprindem umila încercare de a distinge sensuri generice, sugestive în ghemotocul difuz, fără note epice, cu izul unui continuu început decadent, al forfotei sociale din acest binecuvîntat colţ de lume.
De manieră impresionistă, mai degrabă, haşul gazetăresc nu pretinde nici metodă, nici finalitate doctrinară.
Calamităţile din acest crîncen, cu rictus apocaliptic sezon, nu au ocolit Moldova, nici n-au taxat-o decisiv, precum s-a întîmplat mai pe la toţi vecinii, vestind, prin vuiete şi trosnete, precara idee umană despre constituţia lumii acesteia.
Moldova, aşezată serafic între curenţii geo-politici cu încărcătură adversă, şi de această dată scapă cu pierderi inerente, nu şi capitale, văzîndu-şi de parcursul uşor letargic, ritmat ocult, cu nebuloase destinaţii pentru cei mulţi; digerabilă, comodă prin statutul ei neatîrnat – obedient, păzită de rele, dar şi de .. ieşite din comun.
Cu media de preţuri aberant de înaltă la produsuri şi servicii, în raport cu ţările europene, la nişte venituri ridicole, oferim modelul unei docilităţi exemplare, deşi inhibitorii.
Această atitudine a noastră e, în fond, structurală, avînd şi partea ei luminoasă. E cazul s-o spunem. Prin smerenie am învins impostori şi satrapi, prin smerenie – surprinzător pentru profani – n-am putut fi asimilaţi şi pînă nu de mult am înfăţişat lumii un blazon perceptibil, cu conturul oricît de şters.
E-adevărat că între obedienţă şi smerenie – inefabilul neant, ca între floarea culeasă şi cea dăruită a lui Ungaretti.
Modica prestaţie pe multiple paliere sociale şi politice a Moldovei, implicit, a moldovenilor, nu înseamnă şi un nerv ontic anemic.
Cu siguranţă, în magma constitutivă a individului şi a sociului colcăie, fierbe, se plămădeşte spasmodic marea lovitură, marele salt, marea jertfă în vederea atingerii unor obiective magistrale. Asta fără ironie. În virtualitate, ni s-au hărăzit demnităţi ameţitoare, n-a depins decît de:…atîţia şi-atîţia factori.
Dacă e să revenim, totuşi, la curgerea lentă, soporifică a lucrurilor de pe acest meleag, trebuie să menţionăm că nimeni nu e mai bun decît ceilalţi, iar acei reprezentativi, din prim-plan, denotă doar tendinţe structurale, am mai spus-o.
Astfel, nu avem oameni politici capabili de jertfă.
Nu avem populaţie, în afara unor grupuri etnoradicale declarate, pasibilă să derapeze, chiar şi într-un coşmar al ei nocturn, către fanatisme ludice, dar şi splendide în totala lor neprecupeţire şi lepădare de sine.
De-aceea poate atît de ocoliţi de groaznice, cutremurătoare năpaste, de-aceea, de la un timp încoace, inapţi să dăm lumii eroi, martiri, genii.
Lumea întreagă e într-o mare criză de oameni politici uriaşi. Uriaşi ca pretenţie, dar şi capacitate sacrificială. De acei, la care pasiunea, aspiraţia, delirul se decantează în prorociri şi fapte monumentale.
La noi, fenomenul, cu siguranţă, e mai la el acasă ca oriunde.
Sîntem un popor în recurente şi furibunde revendicări identitare.
Să fim înţeleşi corect, nu chemăm la a se juca totul pe o singură carte. Dar dintr-un mare haos, nasc stele, vorba lui Bergson, şi dintr-o fire frămîntată pe teribile ambiţii, pe fulguraţii vizionare şi mesianice iese efigia cuiva distinctă, tăioasă, imprimînd sensuri largi, ordonatoare civilizaţiei şi etniei.
Şi dacă unei naţii nu i se cer soluţii, nici aici, nici la Judecata Finală, pledoaria ei, simfonică, se va cîntări riguros.
Sîntem cine sîntem, şi acolo unde ne fu orînduit să fim. Cu o funcţie reală în economia universală. Important este să ne luăm drept ceea ce sîntem. Fără frustrate, ipocrite şi revanşarde cocoşări, fără servile, şifonate cochetării mondene cu marile puteri mai spălate şi parfumate parcă, fără sentimentul exclusivist şi devastator al argatului răzvrătit.
Sîntem în punctul de interferenţă al marilor imperii, al marilor modele civilizaţionale. Sîntem un popor flexibil şi genuin prin capacitatea unică, nativă a ruşinii şi moderaţiei – atît de compromise în ultimii ani.
Talentaţi pînă la refuz în orice domeniu, tot atît însă de constrînşi – şi luînd-o pe bune – a ne simţi neamuri de gradul doi pe la mesele băieţilor “pursînge”.
Am ajuns un milion să fim daţi afară de acasă, prin stratageme impecabil regizate, pentru a-i întreţine pe:… cei de-acasă.
Am ajuns să nu avem un lider, eminamente, apt a se apleca – nu strict în febra electorală – asupra grijilor unui prăpădit de ţăran dintr-un prăpădit de sat, care sat a prăsit generaţii de oameni de treabă, de oameni de calitate pentru această naţie.
Satul ruinat, în paragină, fiind Drama Capital+ a acestui popor, pentru că a fost, este , mai rămîne unicul ogor de unde îşi ia zborul seminţa luminoasă, nemincinos de fecundă a acestui neam.
Am ajuns să nu ne credităm cu niscaiva şanse în faţa scrisului, muzicii, gîndirii, sportului mondiale pentru că am fost, sîntem în continuare, învăţaţi şi determinaţi să cerşim. Şi cerşim. La instanţe şi culturi blazate, sterile, condescendente în care elanul nostru nedisimulat, viril, spermatic, i-ar fi spus Caraion, referindu-se altădată la poezie, stîrneşte jenă şi panică.
Sîntem ţara ajunsă ostatica unor învîrteli oculte, cinice, jecmănitoare în, practic, toate sferele vieţii, ţara care, în sec. XIX, avea cu puţin sub 200 de mănăstiri.
Două sute. Pămînt binecuvîntat, pămînt urgisit, scos la mezat, în surdină. Noi. Care cu atîta combustie spirituală refulată, cu o feerică inocenţă şi aplecare pentru palpitaţia euritmică retrasă în lucruri, cu puţină şansă, am fi redus la tăcere marile culturi patentate.
Să începem, poate, prin a spune că sîntem aici de mult, dintotdeauna. Că bisericile noastre sînt mai pline ca oriunde. Că speranţa lumii întregi, printr-un ciudat concurs de împrejurări, s-ar adăpa din zîmbetele sfioase ale adolescenţilor noştri, că şansa omenirii ar sta, de ce nu? în îndemnul de mai tîrziu, îndemnul înalt al inimii unui bebeluş născut într-o familie de simpli muritori – ulterior se va căuta dacă nu-i din Ghica, Mavrocordat, Muşatini sau Racoviţă – într-un spital raional în care apă caldă se dă iarna, de sărbători, că nu se ştie pentru răbdarea cui mai rabdă Atotţiitorul atîta fărădelege pe faţa pămîntului, că…:
Problema sacrificiului e pînă la urmă problema identităţii.
200 de mănăstiri atestă o identitate superioară, nedeturnabilă.
Surprinzător, nimeni din cei perfect conştienţi de această identitate, ba şi trăitori neobosiţi ai ei, nu-şi vor contesta vreodată obîrşia etnică, pămîntească.
Şi pentru că furăm iarăşi atraşi în dibuielnicul, jenant-bombasticul hostropăţ electoral, ar fi de spus că sîntem poporul care nu pledează rezonabil.
Pledînd afectiv, ne putem abona iarăşi la eşecuri multidimensionale. Pledînd pentru că cineva e arătos, făţos, simpatic, pledînd, vasăzică, pentru aparenta armonie a unei figuri, putem da iarăşi cu bîta în…:Cine însă a spus că armonia în sine a minţit vreodată? Tot ce e frumos ar putea fi şi drept. Iar ce e drept nu neapărat e şi siropos, şi prevenitor şi opulent.
Atît doar că dreptatea nu exclude – nu trebuie – ceva ironie. Autoironie, mai bine-zis. Lupul sanitar al fiinţei.
Spre deosebire de cinism, care e agentul de influenţă al potopului.