Zău, nu m-am gîndit că, după aproape 20 de ani de libertate, va trebui să reiau în “Săptămîna” titlul paginii care, acum 32 de ani, a apărut în “Tinerimea Moldovei” – Las’că-i bine, Ioane!
Atunci cînd cel mai mare scriitor al nostru împlinea vîrsta de 50 de ani, noi am recurs la un tertip. După ce ne fuseseră brăcuite două materiale din cele trei prezentate la CeCe, am luat şi am schimbat titlul povestirii “Şoapte de nuc”. Laitmotivul nuvelei – Las’ că-i bine, Ioane, – a fost pus în capul paginii consacrate omagiatului. În condiţiile în care fantoma Bodiul mai domina tutelar Moldova, titlul pus de noi a avut mare rezonanţă în rîndurile publicului cititor. Din simplul motiv că Druţă era inamicul lui Bodiul. Adică: stăpînul vitreg vă loveşte, iar cerul vă binecuvîntă. Aşa că, las’ că-i bine, Ioane. Era anul 1978, era vremea cînd intelectualitatea moldavă, care, vedem astăzi, nu prea a existat, deci, nici nu are de unde fi, tremura plăcut auzind de Druţă, vibra rafinat, asemeni căprioarei electrocutate de rîncăluitul cerbului în luna septembrie. Acel titlu inventat aducea a o vorbă de-a lui Bodiul, care lămurea unor oameni nepricepuţi: una e cînd Druţă spune, la Moscova, că pe noua stradă troleibuzele vor zbura cu viteză cosmică drept la Costiujeni, şi cu totul alta e semnificaţia frazei în Moldova, unde denumirea localităţii se asociază imediat cu Spitalul de Psihiatrie din acea localitate. Prin urmare, una era dacă rămînea titlul autorului, “Şoapte de nuc”, şi cu totul alta devenea semnificaţia nuvelei cu titlul schimbat de ciuricii de la “Tinerimea Moldovei”…
Dar iată-ne ajunşi din nou la sfîrşit de august şi început de septembrie, fără ca cineva să rostească, în cele cinci zile de sărbători, numele lui Ion Druţă. Mîndria noastră dintotdeauna, omul care ne-a scos frumos în lume, scriitorul din opera căruia alte seminţii au văzut ce hram purtăm noi, moldovenii, omul care şi în 1965, şi în 1989 a optat pentru revenirea la grafia latină.
Nu aveam acces la Fructul oprit, dar uneori, mergînd prin Chişinău, îmi era dat să văd un om nu prea nalt de statură, cu vreo zece handralăi cărora le curgeau mucii din urma sa. Omul nu prea înalt care păşea apăsat înainte era Ion Druţă, iar cei care îl zeificau erau scriitorii Moldovei Sovietice, laureaţi ai premiilor de stat şi “Boris Glavan”. Sincer vă spun, urîtă privelişte. Obsecvioşi intelectualii noştri. Şi atunci, şi acum. Poate de aceea că nu-s intelectuali veritabili, ce ziceţi?
Sau poate că opera lui Druţă şi-a pierdut din valoare? Sau poate că Druţă a devenit altul? Sau poate că nu mai ţine la ţara lui?
Atunci, care-i baiul, de ce Druţă a ajuns să fie prigonit ca pe timpuri comuniste? Oare nu de aceea că trăim timpuri ruşinoase, cu nătărăi bolşevici la putere, timpuri ante-Evanghelice? Care altă explicaţie ar avea aceste enormităţi? Căci omul este, poziţia omului (acceptată ca dogmă cîndva) a rămas aceeaşi, opera-i n-a pierdut din valoare, a rămas a fi cel mai reprezentativ scriitor al nostru, pentru că un al doilea Onache Cărăbuş n-a mai apărut (totul e baltă, totul e flegmă şi pidosnicie în literatura moldov’nească de la 1990 încoace).
Răspunsul la aceste întrebări e simplu: Ion Druţă n-a vrut să se ieie de mînă cu proştii. Şi cum numărul lor s-a înmulţit pandemic de la 1989 încoace – vorba lui Eminescu: Te-or huli obsecvioşii de ai fi cu stea în frunte.
Aceste Timpuri ruşinoase se apropie de crepuscul. Aşa spun oamenii bătrîni, înţelepţii lumii şi Sofia Aleksandrovna:
– Мы, дядя Ваня, будем жить… Бедный, бедный дядя Ваня, ты плачешь… Ты не знал в своей жизни радостей, но погоди, дядя Ваня, погоди… Мы отдохнем… Мы отдохнем!
Aşa că, Las’ că-i bine, Ioane!
Viorel MIHAIL