Campania electorală a luat-o cam brusc din loc. Turaţiile cresc în progresie geometrică. Bunele intenţii declarate cu jumătăţi de gură în preajma campaniei completează docil caldarîmul căii ce duce spre infern. Se vorbea, bunăoară, de un pact de neagresiune reciprocă. Fiind copleşiţi de patimile polemicii tuturor cu toţi, competitorii au lăsat baltă pactul şi s-au dedat creativităţii, fiecare concurent propunînd propriile sale formule etice – care manifeste, care decaloguri, care nimic. Toţi însă, cu excepţii care confirmă regula, fideli retoricii proeuropene integraţioniste.  Şi, probabil, la fel, fiecare cu formula sa de integrare.  Unii cu formule integraţioniste care anulează integrarea. Pentru că Europa, înainte de a fi  doar o realitate geografică, este o construcţie mentală. Integrarea în structurile europene e rîvnită la noi ca îmbrăcarea unei haine noi sau încălecarea unui automobil cool. Şi se ignorează faptul că procesul de metamorfoză spre Europa nu presupune doar reformă instituţională şi economică (care, deocamdată, la noi e cam parţială şi şchioapă), ci şi, în mod esenţial, adaptarea mentalităţii noastre la noul model de homo europeus.

Faptul că e greu să le facem pe amîndouă concomitent este o realitate permanent demonstrabilă şi demonstrată. Cum remarca un observator al fenomenului tranziţiei noastre prelungite pînă la asemănarea cu infinitul, suferim de simptomul nerealismului şi de penibile lipse de memorie. Ne străduim să uităm trecutul care nu a fost cu nimic mai prejos decît prezentul sau să adaptăm rememorarea lui la scopurile noastre imediate, personale sau colective.  Ne amputăm perioadele ancestrale nefaste pentru a sări mai repede în viitor, dar descoperim durităţile unui prezent pe care nu ni-l mai dorim. În consecinţă, nici viitorul nu mai există. În condiţiile unei inerţii mentale în care clişeele despre o epocă glorioasă a spaţiului mioritic apar cu obstinenţă.

Acelaşi observator constată că noii interpreţi ai istoriei iau ca punct de reper perioada interbelică, considerată momentul de vîrf al unei ţări aflate la răscruci de vînturi, o perioadă prosperă şi democratică. De fapt, acest intermezzo istoric a fost la fel de falimentar politic şi mental ca şi prezentul nostru dramatic. Cu oameni la fel de oportunişti ca şi acei care ne decid astăzi destinele. Alţii preferă o descindere mai în profunzime, mitologizînd vremea primordială a geto-dacilor, identificînd centrul lumii prin arealul nostru carpatin. Sau perioada voievozilor, salvatori merituoşi ai unei Europe care uită astăzi să îşi exprime recunoştinţa! Ultima este preferata bravilor apărători ai statalităţii moldoveneşti, care le este necesară aproape exclusiv pentru a se înfrupta din valorile ei materiale.

Şi  România presupus mare, şi Moldova presupus dotată cu o independenţă viguroasă sînt populate cu consecvenţă, deşi nu chiar permanent, de false personalităţi, conduse de falşi lideri, întemeiată pe false mituri, de care ne este greu să ne detaşăm. Însă inşii  care îşi fac iluzii în legătură cu şansa de a începe o viaţă nouă fără să o fi asumat matur pe cea veche, cu toate cele bune şi rele ale sale, se înşală amarnic.

Ce au toate aceste citate trunchiate din observaţii blazate cu alegerile de la capătul lui noiembrie?  Dacă vă pare că nimic, înseamnă că istoria va curge în continuare foarte paralel cu interpretările ei ocazionale…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *