I.
Să le luăm pe toate pe rînd.
Unu. Fără îndemnul lui Ion Druţă de a scoate o gazetă cu alfabet latin, publicaţia “Glasul”, probabil, nu mai apărea.
Doi. Fără contribuţia financiară a doamnei Eugenia Duca, publicaţia “Glasul” nu apărea.
Trei. Publicaţia “Glasul” nu apărea dacă director la editura “Lumina” nu era Chiril Vaculovschi, care, cu un zîmbet larg şi semnificativ (“daţi-mi pace, că în chestii de-acestea nu mă amestec şi nici nu vreau să ştiu de ele”), ne-a sugerat că ne permite să culegem articolele la “compozer”. “Compozerul” era un fel de maşină de dactilografiat cu diferite corpuri de literă: de 8, 9, 19 sau 24 de puncte, ca la tipografie. Altfel spus: “compozerul” era un fel de linotip care imprima literele cu cerneală direct pe hîrtie, fără ca ele să fie mai întîi turnate în plumb, ca la tipografie.
Patru. Publicaţia “Glasul” nu apărea dacă la editura “Lumina”, în sala de dactilografiere, n-avea să lucreze Valentina Istrati, care ne culegea materialele pe ascuns. În stîlpuşor, cu lăţimea unei coloniţe de gazetă: 2,5 pătraţi. După care, rulourile de hîrtie, ca nişte papirusuri, ajungeau în atelierul de creaţie al pictorului Iurie Zavaţchi, unde urmau să fie machetate. Adică: tăiate grijuliu cu foarfecele şi lipite frumos pe o coală de hîrtie vatman… Corectura – naveta atelier-editura “Lumina” – era făcută cu ajutorul curierului-”spion” Eugenia Ajder…
Cinci. Contribuţia lui Virgil Zagaevschi la apariţia “Glasului” e incomensurabilă, dacă ne gîndim că, împreună cu Iurie Zavaţchi şi cu Vlad Pohilă, a urcat în caroseria unui camion plină cu paie de grîu şi… s-au dus tocmai la Riga, unde urma să fie tipărit primul număr al “Glasului”. Se ştie: tirajul “Glasului” a ajuns la Chişinău primăvara devreme, la 13 martie 1989. Acum imaginaţi-vă ce frig au tras aceşti trei băieţi, pentru că, pe la început de martie, în Moldova mai găseşti dimineaţa bulhace îngheţate. Dar cum se simţeau băieţii în caroserie pe la ora şase dimineaţa, cînd vîntul le vîjîia în urechi, iar gerul le pişca obrajii! Unde mai pui că distanţa între Chişinău şi Riga e de 1600 de kilometri, iar o maşină gruzovaia, cam hîrbuită, mergea încet, cam cu 60 de kilometri pe oră… Iar ei, ca să nu îngheţe cu totul, se înveleau cu paie – ca porcii la gerurile de Bobotează… Şi se rînduiau: cînd unul dintre ei începea să zdregure de frig, să clănţănească din dinţi, era trimis în cabină, lîngă şofer, iar camaradul “încălzit” urca în cuzov.
Şase. “Glasul” nu apărea dacă n-am fi avut nişte prieteni la Riga: scriitorii Maria şi Leon Briedis. Maria, o frumoasă moldovancă de-a noastră, era soţia lui Leon.
Şapte. Dar, concluzionez: dacă nu era “nebuna” de Leonida, o pleaşă mai apărea în primăvara lui 1989 prima gazetă cu alfabet românesc în Moldova, Sovietică încă.
Opt. Se pare că mi-am făcut datoria faţă de “toţi ai noştri”, cer scuze dacă mi-a scăpat ceva din vedere. Acum a sosit momentul să poposim în sînul colectivului de creaţie. Începem: Valeriu Butnaru, Vsevolod Ciornei, Leonida Lari, Dinu Mihail, Viorel Mihail, Constantin Olteanu, Vlad Pohilă, Virgil |opa, Iurie Zavaţchi…
I I.
1. “Redacţia” revistei, precum am spus, se afla la subsol, în atelierul lui Iurie Zavaţchi, într-o clădire postată în capătul din vale al actualei străzi Eminescu. Localul, ca localul, nu era unul dintre cele mai luxoase, dar, vorba lui Russo, se pare: de-aţi şti cîtă fericire se consumă în bordeie şi cîte zîmbete false înfloresc în palate. Strîmtişor atelierul, dar cît de încăpător! Cît entuziasm se adunase între cei patru pereţi atinşi pe alocuri de igrasie! În sărăcia noastră de atunci, eram cei mai bogaţi oameni din lume. Şi fericiţi peste măsură, pentru că, în timp ce Zava lipea coloniţele pe vatman, noi fumam plăcut şi nu uitam să ne împrospătăm limpezimea minţii cu cîte un pahar de vin din canistra din colţ, aşezată – cum intrai, în mîna dreaptă. Dar de-aţi mai şti cît de ritualic şi frumos îi duceam şi lui Zavaţchi paharul la locul său de muncă: pupitrul cu foaia vatman pe el! Pictorul Sergiu Puică, cu paharul de 250 de grame pe palmă, îl juca legănat, ca la nuntă; noi, iştilalţi, pe post de druşte, îi purtam în cinste nunului cel mare: băteam din palme şi chiuiam ritualic; Iurie, văzînd cu cît respect îl tratam, se dădea bătut, lăsa pensula din mînă şi înflorea la faţă de bucurie cînd lua stacanul în mînă, ca mai apoi să-l răstoarne cu greu peste cap, gîlgîind. Şi tot acest festival folcloric, de dimensiuni fabulos-rableziene, se desfăşura pe o suprafaţă de cel mult 30 de metri pătraţi!
2. Numai că a venit ziua cînd şi noi, fiecare în parte, am avut onoarea să fim trataţi, cu cîntece, joc şi voie bună, cu bătut din palme, ca Iurie Zavaţchi. Din simplul motiv că intrasem în epoca Semnelor diacritice. E bine să ştiţi, boieri dumneavoastră: “compozerul de la editura “Lumina” n-avea cele cinci litere româneşti, care, după părerea mea, şi azi n-ar fi păcat să le băgăm la puşcărie: Î, ~. +,|, Ş. Deci, ele urmau să fie puse cu mînuţa: şi sedilele, şi căciuliţele, şi coroniţele, băga-le-aş în mă-sa! De obicei, acest lucru îl începea Vlad Pohilă. Cu sticluţa de tuş lîngă el şi cu un toc cu peniţă cu vîrf tare. Şi cînd ne punea la curent că e cu cititul la ultima coloniţă din gazetă, noi toţi, iarăşi ca la nuntă, ne apropiam de el cu paharul plin cîntînd şi strigînd “Mîncare şi băutură la mozicanţi”. Apoi se aşeza la citit Dinu Mihail, apoi Vsevolod Ciornei, apoi Jiorel Mihail, apoi Costică Olteanu… De ce? Pentru că am constatat: oricît am pune cu peniţa sedile şi coroniţe, tot mai rămîneau cîteva nepuse, ca şi cum izvorau, dragă! Nu ne era dat ochiul, sau poate că ni se împăienjeneau ochii, dar să nu creadă cineva că cei “neangajaţi” la corectură şedeau cuminţi şi se uitau răutăcios la canistra din colţ, aşezată – cum intrai, în mîna dreaptă. Trudeau şi ei la paharul de 250 de grame. Vreau să spun doar atît: numai Vlad Pohilă a citit de cel puţin cinci ori gazeta cu tocul în mînă, dar nu ştiu nici acum: a rămas sau nu vreo sedilă nepusă…
3. Roboteam, dar cum roboteam? – Fără nici un suflet de femeie lîngă noi. Care să ne mai căineze, care să ne mai îmbărbăteze, care să ne mai mîngîie privirile cu cîte vreo parte rotundă a corpului. Ce-i drept e drept: din vreme în vreme, trecea pe la noi Leonida. Cu controlul. Şi atunci noi procedam ca Boca Vieru la “Tinerimea…”: mestecam rădăcini de pintrijel ca să nu aducă de la noi. Leonida avea de toate, dar nu ştiu cum era prea gravă, prea “nemuritor şi rece”, prea intrată în dialog cu extratereştrii, prea severă şi prea pătrunsă de importanţa evenimentului care urma să se producă – prima gazetă cu litere româneşti în RSS Moldovenească! În plus, se vede că încă de pe atunci se pregătea să se mărite cu Ştefan cel Mare şi n-avea cînd, sărmănica, să piardă timpul cu noi sau să ne încurajeze cu o vorbă bună – se apropia Ziua şi aveau loc febrile pregătiri de nuntă. Ne bucura doar cu conducerea şi cu cîte o Epifanie de număr. Dar mai mult nici nu se cerea de la ea. Leonida ne era far călăuzitor şi aşteptam să plece cît mai repede, să-şi ia iarăşi locul pe mal ca să lumineze calea caravanelor de corăbii care se îndreptau spre portul mult rîvnit.
4. De la o vreme, doamna Leonida, Fecioara de Orleans, insista să ne strîngem într-o adunare. O adunare la care să discutăm materialele numărului care urma să apară. Sincer vă spun, niciodată nu mi-au plăcut adunările. Дело надо делать, zice rusul şi tot el: п(…)ть не мешки тоскать. Sînt aproape 20 de ani la mijloc şi las’ să spună cineva dacă în toţi aceşti ani a fost organizată măcar vreo adunare la revista “Săptămîna”. Însă vorba din romanţa Nanei Bregvadze: dacă femeia roagă ceva cu insistenţă, apoi şi ninsoarea se amînă. Trebuie să-i faci pe plac, nu? Şi iată că se apropie Vlad Pohilă de mine şi-mi spune că disară vom merge cu toţii la Leonida la domiciliu, unde, împreună cu alţi patrioţi ai neamului, vom lua în dezbatere articolele din numărul doi al “Glasului”. Însă eu, din capul locului, i-am spus că nu mă duc acolo nici în ruptul capului. De ce să-mi diluez sara în nişte trăncăneli interminabile? Vlad, într-un fel, e de acord cu mine, dar “parcă n-o ştii pe Leonida? Hai, că n-ai să mori”. Am luat atunci toate materialele, le-am sistematizat pe pagini, le-am pus într-o mapă şi i le-am înmînat pe toate lui Vlăduţ. Şi discute-le Leonida cu toţi patrioţii pînă la crăpat de ziuă!
5. A doua zi, Vlad, după şedinţa redacţiei în deplasare la Leonida acasă, unde subsemnatul, desigur, a fost lipsă, m-a întîmpinat cu priviri piezişe, deloc răutăcioase, fiindcă Pohilă e un om de o cuminţenie rară, numai că, vorba lui Creangă, uneori e prea războinic cînd vine vorba de Imperialismul de Est. În rest, e ruşinos ca o fată mare şi mulţi s-au folosit golăneşte de bunătatea sa.
…Discuţia numărului începuse într-o atmosferă elegantă, plină de mister. Cu fulgurante reverberaţii naţionale, cu adînci accente patriotice; cu becuri stinse, cu lumînări aprinse, cu nuci şi pîine; cu vin din ulcior şi cu ţigări “Cosmos”; cu beţişaguri de santal, fumegînd aromitor; cu ulei de tămîie arzînd în Candela neamului… Şi toate aveau să se desfăşoare într-o ambianţă superbă, descrisă de John Fowles în “Magicianul”, dacă pe amfitrioană n-o apucau, din senin, dar pe întuneric, năbădăile.
– Măi Viorel, măi Viorel! Ce-ai făcut, ce-ai făcut? La ce bun ţi-a trebuit? – Apoi Vlad a început să-mi povestească cum a fost: – La un moment dat, Leonida a început să ţipe ca muşcată de şarpe, a pornit să arunce în stînga şi în dreapta tot ce-i cădea sub mînă, aşa că nu ne-a mai fost a lumînări şi miez de nucă: nu ştiam cum să ieşim mai repede pe uşă, ca să nu ne ajungă din urmă cu vreun teu… Tu n-ai avut ce face? – mă întrebă Vlad la sfîrşit.
Da ce-am făcut eu aşa de straşnic, mă rog? Am vîrfuit igienic toate materialele numărului care urma să apară, le-am făcut clid, clidul l-am băgat într-o mapă groasă, înmînîndu-i-o lui Vlăduţ, care urma să meargă cu ea acasă la Leonida Lari. Spre a le lua în discuţie… Pur şi simplu, înainte de a pune articolele în mapă, am scos Epifania Leonidei din stoc şi, fără măcar s-o citesc, am scris cu litere mari pe cîmp: “Încă mai este mult de lucrat la acest articol, numit Epifanie”. Iar dacă Leonida… nu înţelege gluma, cu ce-s vinovat eu, dragă?
– Dar pe celelalte materiale n-ai scris nimic, – a ţinut să-mi amintească Vlad rîzînd. Şi am rîs coleric amîndoi.
6. Victorie! Victorie!! Am reuşit! Am reuşit să scoatem prima gazetă cu litere româneşti în Moldova Sovietică! Ferice de noi, ferice de mamele care ne-au născut. Cu această ocazie, Eugenia Duca face banchet. Invitaţi, colectivul redacţiei şi persoane apropiate doamnei Eugenia şi doamnei Leonida. Şampanie şi flori – sute de scrisori! Doamnele cu nuri, mii de pupături. Entuziasm general, stare de nebunie necontrolată. Vodă da, iar Hîncu ba! Puterea nu ne-a permis, însă noi, o mînă de oameni temerari, am reuşit s-o ducem de nas. La întoarcere, cu tot tirajul în caroseria camionului, n-am parcurs acelaş itinerar. Înapoi n-am venit pe la Mămăliga, ci am înconjurat. Am venit pe la Krasnîie Oknî şi de acolo la Dubăsari, căci Eugenia Duca ne-a atenţionat: a aflat că la Mămăliga sîntem aşteptaţi, că ne vor aresta. Vor confisca tot tirajul şi-i vor da foc. Dar n-a fost să fie aşa! Şi iată acum tot tirajul, cu ajutorul lui Dumnezeu, depozitat în debaraua din curtea cooperativei “Oferta”. Cîntece şi flori, mii de sărbători. Ciocniţi, fraţilor, cîte o cupă (în formă de pahar) de şampanie! Trăiască naţia! – Sus cu ea!
7. La apariţia primului număr al gazetei cu litere româneşti totuşi a avut loc un mic incident, care, pînă la urmă, a căpătat valoare de simbol cu semnificaţie lealecyca. Pe la mijlocul soarelei nedansante, s-a constatat faptul că stocul de gazete destinate oaspeţilor se terminase. Atunci Leonida Lari, viitoarea eroină a baricadelor, Fecioara noastră de Orleans, îi făcu semn lui Vlad Pohilă: să se ducă să aducă din depozit încă un vraf de gazete. Însă acesta a revenit în scurt timp la soarea, răvăşit şi bulversat. Cu un braţ de gazete subţioară. Le-a pus pe un colţ de masă, apoi se aşeză, dezolat şi epuizat, pe scaunul din hol. Privea împrăştiat, dus pe gînduri. Oare ce-o fi păţit Vlăduţ al nostru? Mă apropii de el şi-l întreb ce s-a întîmplat. Atunci Vlad răbufneşte indignat:
– Tu-ţi poţi imagina aşa ceva? – apoi încă o dată: – Tu-ţi poţi imagina aşa ceva? Intru, va să zică, eu în sarai să iau gazete şi, cînd colo, – ce-mi văd ochii prin întuneric? Şoferul nostru, şoferul camionului cu care am adus gazeta din Letonia, cum o regula aşa o regula pe doamna Ana Lugojana…
(Ana Lugojana era porecla unei doamne de Chişinău bună patrioată, dar rea de muscă: cum dădea cu mîna de vreun buzunar rupt de bărbat, îşi dădea ochii peste cap şi măcar ia şi desfă-te în patru, n-aveai încotro, trebuia s-o ostoieşti, altfel îţi luai păcat pe suflet.)
– Bine, Vlad, dar tu mai gîndeşte-te şi la sărmanul şofer. Patru zile încolo, patru zile încoace… Căci poate nu ştii: nu doar de foame alimentară mor bărbaţii, unii mor şi din cauza foamei sexuale…
– Dar zic eu ceva în această privinţă? Însă de ce trebuia s-o reguleze pe ce avem noi mai sfînt la această oră? Cine le-a permis să pîngărească revista “Glasul”? Căci pe vraful de revistă îi făcea felul.
Aici am fost de acord cu Vlad. Mai ales că există şi alte metode populare pentru satisfacerea acestor nevoi umane care nu pot fi lăsate pe mai tîrziu: “Uite, lele, cum ţi-o fac rezemată de copac”, par egzampl. Unde mai pui că actul sexual din debara devenea şi mai criminal, deoarece pe prima pagină a “Glasului” publicasem o fotografie mare cît roata carului şi lungă cît o zi de vară cu chipul Luceafărului poeziei noastre. O reproducţie a monumentului “Eminescu nud” din faţa Ateneului Român, de Gheorghe Anghel. D-apoi e frumos aşa ceva? Aşadar, ajungem iarăşi la Petru Cărare: “Stropită de roşu fu neaua…” Au fost călcate în picioare aspiraţiile de bine şi de libertate ale unui întreg popor! D-apoi e frumos aşa ceva?
8. Însă peste un timp, deschizînd sipete pline cu mitologii ale diferitelor popoare, am aflat că unele seminţii au nişte ritualuri date naibii. Cultul falic al grecilor nici nu pute pe lîngă obiceiul profesat de nişte triburi africane care – la vremea cînd a fost scrisă “Creanga de aur” -, înainte de însămînţarea terenului agricol, încă îşi mai aşezau soţiile pe brazda reavănă, abia răsturnată, şi le polenizau ritualic direct pe arătură, în cîmp deschis. Ca să fie anul mănos şi grîul în spic cît vrabia… Prin urmare, dacă eram oameni ritoşi, trebuia să ieşim cu toţii din local şi să ne ducem să le batem din palme şi să-i încurajăm pe cei doi iubiţi, lungiţi pe stocurile de “prima gazetă cu alfabet românesc din RSS Moldovenească”. Ei, de fapt, au binecuvîntat, în felul lor, cum au putut, apariţia “Glasului”, iar noi, proştii, credeam că au profanat-o! Cîţi ani au trecut de atunci? – 21 şi ceva. Şi acum, cînd constatăm că tot mai mulţi indivizi se laudă că au participat la elaborarea acelei reviste, Vlad mă întîlneşte într-o zi şi-mi spune vesel:
– Ai auzit? Şi Ana Lugojana, într-un interviu, a declarat că a contribuit şi ea la apariţia “Glasului”. Dar noi ştim cu ce a contribuit: cu curul, Viorel, cu curul…
9. Ce a urmat după numărul unu? Numărul doi.
Însă numărul doi al “Glasului” l-am tipărit ceva mai aproape de casă, la Vilnius. Şi acolo am fost ajutaţi de o altă moldovancă de-a noastră: de Lica, fiica rectorului Universităţii de Stat Boris Melnic, şi soţia celebrului regizor lituanian Vytautas Zalakevicius. Mai aproape de casă cu 400 de kilometri şi absolut siguri că nimeni nu va mai borfăi prin pagini.
|in minte şi acum: pe data de 27 august 1989, a avut loc Marea Adunare Naţională. Ei sus, la tribună, lîngă monumentul lui Lenin, gesticulînd şi lămurindu-ne cum ne vor ferici. Noi, jos, prin piaţă, cu cîte un braţ de gazete “Glasul” subţioară, încercînd să le vindem participanţilor la adunare. Cu cîte 20 de copeici bucata. Sara, făcînd socoteala, am constatat că nu ne ajung 20 de copeici şi cineva a scos din buzunarul său o monedă şi a pus-o în casă; casă pe care urma s-o predăm doamnei Leonida Lari. Căci cauza trebuia să fie imaculată, nu? Mama ei de cauză! Cum s-au mai suit alţii pe ea! Cum au început s-o călărească toţi netoţii! Dar la acea vreme, la 27 august 1989, noi credeam în scrisul nostru, ei, încă de pe atunci, – în nimic. Şi în continuare: “Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este, cea ce poate să convie unei inime oneste” ( tot din Eminescu).
10. După numărul doi al “Glasului”, apărut tot în condiţii de ilegalitate, Sacul partidului s-a rupt la fund. CeCe-ul a fost nevoit să ne legitimeze publicaţia, mai ales că la 31 august 1989 legislativul aprobase de-acum legile cu privire la scrisul moldovenesc cu grafie latină.
Prima bilă albă am obţinut-o la CeCe, de la Ion T. Guţu. Apoi duumviratul, eu şi Leonida, a obţinut binecuvîntarea lui Mircea Snegur. Deci numărul trei al “Glasului” urma să apară la Chişinău. Şi a apărut, dar fără participarea noastră…
Şi toate acestea din cauză că duumviratul a devenit triumvirat peste noapte. Într-o zi, pe neaşteptate, la redacţie a apărut dl Ion Vatamanu, şi Leonida mi-a lămurit că mai bine va fi aşa, fiindcă poetul-chimist e răzbătător de felul său şi nu va mai trebui să batem, în doi, pe la porţi străine după ajutor. Bravos! Cum s-ar zice: cu-atît mai bine ţării şi lui cu-atît mai bine. Dar peste o zi, aceeaş Leonidă mă cheamă la ea şi-mi lămureşte că fiecare triumvur va beneficia de cota sa parte în cadrul redacţiei: V.Mihail: de 4 persoane. I. Vatamanu: de 4 persoane. L. Lari: de 4 persoane. Atunci o întreb pe Leonida:
– Şi cum îi împărţim pe lucrători?
– Simplu, îmi lămureşte ea. Tu ţi-i iei pe Zavaţchi, pe Cernei şi pe Pohilă.
– Iar restul?
– Restul vor trebui să plece!
Rămîn perplex. Parcă am primit palma de care s-a bucurat Cel mai mare poet al Europei de la noi.
– Să plece tocmai acei care au trudit şi au făcut această gazetă în condiţii mizerabile?
– Păi… Şi tu ştii prea bine că Vava nu poate să scrie, iar Virgil…
Aici am oprit-o pe Leonida, n-am mai lăsat-o să-mi enumere carenţele celorlalţi companioni de suferinţă, căci am înţeles ce a zăcut în ea atîta amar de vreme: s-o speriat, sărmana femeie, că nebunii de noi îi vom face zile fripte sau o vom pune pe linie moartă, ca mai apoi să-i dăm foaie de drum…
Aaaa! Acum am înţeles de ce a apărut Ion Vatamanu la gazetă: pentru ca Leonida să-şi creeze o confortabilă majoritate constituţională. Iar noi? Ce noi? Noi eram o ceată cristă, prin fumul de ţigări ca-n nouri, visam la lumi ce nu există. Noi am procedat ca într-o epigramă sugestivă a aceluiaş Petru Cărare. După nuntă – despărţire, face mofturi conu mire. Soaţa pleacă-ntr-un minut. “Ce-am avut şi ce-am pierdut?” Exact aşa am procedat şi noi: într-o zi, am bătut din aripi la lună şi ne-am luat zborul de la “Glasul”. Ca o colonie de grauri toamna de pe sîrma de telegraf. Căci am pus problema aşa: ori rămînem cu toţii, ori plecăm cu toţii. Acum, după atîta vreme, văd că nu trebuia să-mi fie milă de cei care, într-un cuvînt de trei litere, comiteau patru greşeli de limba noastră cea română. Şi duşi am fost! Iar Iurie Zavaţchi şi Vlad Pohilă au rămas să lucreze mai departe la gazeta care la ora actuală nu mai apare.
11. Şi totuşi Leonida nu e femeie proastă. La un moment dat, a înţeles că o gazetă nu se face cu numărul de oameni, ci cu ascuţişul penei. Şi cînd a auzit, sărmana, că sîntem pe cale să părăsim gazeta “Cuvîntul”, pentru că Lucinschi a plecat să lucreze la Moscova, iar noi doar faţă de el aveam nişte afecţiuni, mă trezesc cu Nicolae Roibu în cabinet, la etajul V al Casei presei. Fiind angajatul “Glasului”, Leonida l-a trimis pe Nicolae după noi. Reproduc vorbele Domniei sale:
– Vin de la Leonida. A auzit că plecaţi de la “Cuvîntul”. M-a trimis să vă spun că vă primeşte înapoi la lucru.
Ce puteam să-i spun lui Colea Roibu? Că acum cîteva zile am avut onoarea să fiu vizitat de Mircea Blajinu, adjunctul de la “Literatura şi Arta”, şi de vărul Dinu, lucrător la prestigioasa publicaţie. Auziseră şi ei că vrem să părăsim “Cuvîntul”. Şi ne-au propus să trecem cu lucrul la ei, fiindcă vor să relanseze săptămînalul. Nicolae Dabija în timpul apropiat va deveni viceprim-ministru pe cultură în Guvernul Druc… Apoi Mircea Druc a picat ca frunzele dintr-o poezie de Bacovia, apoi am fost întrebaţi cu ce ocazie a apărut în gazetă numele lui V.S., apoi la o planeorcă un jurnalist care nu iubeşte săpunul nici în ziua de azi mi-a bătut obrazul că scriu despre urzici în timp ce tancurile sovietice au inundat Piaţa Roşie, apoi ne-am despărţit ca cei doi eroi ai lui Druţă – Mircea şi Nică – în lanul de răsărită. Şi astăzi cînd mă întîlnesc cu Nicolae Dabija ne salutăm respectuos. El scrie despre ale sale. Eu scriu despre ale mele…
Iar Leonida? Leonida a fost şi este o femeie curajoasă. Tare mult a mai pătimit în viaţă. Mai ales de la 1990 încoace. A înţeles multe lucruri, dar, probabil, nu vrea să le spună, căci nu se poate: pe toate-i scris primejdie de moarte… Tare aş vrea să aflu: Mişa Ghimpu i-a dat vreun ordin Leonidei Lari sau îi decorează doar pe cîţiva coparticipanţi la incest, pe lunganul cu doi feciori care nu ştiu nici cum se zice mama pe româneşte, pe Mama Oaia şi pe amantul caprei lui moş Petrea Opleană…