A fost odată ca niciodată un referendum care n-a fost. Reprezentanţii poporului aleşi de popor n-au reuşit să rezolve o problemă politică – alegerea preşedintelui ţării – şi i-au pasat-o poporului. În toate sondajele de opinie publică, respondenţii din popor optau pentru alegerea de către el a preşedintelui. Cînd însă au fost chemaţi la urne să-şi confirme opţiunea, poporanii nu s-au prezentat în numărul minim prevăzut pentru a cîrpi corespunzător Constituţia ţării.
Comentariile evenimentului sînt patetice şi elegiace. Eşec. Catastrofă. Moldovenii sînt proşti. Pensionarii sînt manipulaţi de comunişti. Comuniştii trebuie interzişi. Presa n-a pregătit oamenii de plebiscit. Liderii politici din AIE s-au apucat să cumpere căpăstru în timp ce mînzul era în iapă.
Fiecare cu bucăţica lui de adevăr. Puţini pricep adevărul întreg, dar pe aceştia nu-i ascultă cei care se ţin de adevărurile lor micuţe şi parţiale. Pentru că adevărul întreg pare să fie faptul că nu avem un consens naţional în privinţa necesităţii existenţei şi a rosturilor existenţei acestui stat, Republica Moldova. Partidele politice au proiecte divergente în această privinţă, iar poporul ori nu este chiar atît de prost cum e considerat şi înţelege asta, ori, chiar prost fiind, o intuieşte.
De fapt, poporul e numit prost de o elită intelectuală care pune cu obstinaţie virgula între subiect şi predicat, iar un tineret manipulat de anticomunişti prozeliţi (cam toţi foşti comunişti) îi mai incriminează faptul că e manipulat de comunişti.
Ideea că poporul e un “prost gigantic” care nu-şi înţelege reformatorii progresişti a fost vehiculată de un politolog rus cu privire la propriul popor. La noi, problema prostiei poporului părea să fi fost soluţionată pertinent într-o nuvelă romantică despre o perioadă nedemocratică din istoria Moldovei medievale – celebra replică a lui Lăpuşneanu din nuvela lui Negruzzi “Proşti, dar mulţi” a fost şi este tratată cu un rîs superficial de cei care se consideră deştepţi şi apartenenţi la pătura subţire şi delicată a “celor puţini”. Paşoptistul Negruzzi anticipa, de fapt, democraţia veritabilă – trebuie să se ţină cont de opinia şi dispoziţia celor mulţi, chiar dacă aceştia o fi fiind proşti…
Şi dacă vor capul vreunuia dintre cei puţini, li se dă acest cap. Iar dacă nu se prezintă la referendum este pentru că au alte priorităţi şi că oricît le-ar cînta sirenele politice că de această alegere depinde destinul lor, ei ştiu că nu-i chiar aşa. Pentru că aud acest hit politic de vreo douăzeci de ani.
Unii tineri politizaţi care cred că tot ce se cîntă se şi întîmplă îşi resuscitează cruciada împotriva “bătrînilor manipulaţi de comunişti”. Un fel de remake al campaniei “Ascunde paşaportul bunicii!” din perioada alegerilor din anii trecuţi. Lăsaţi în pace paşapoartele bătrînilor, copii. Studenţii au participat la referendum în proporţie de 7 la sută. Cei mai şcoliţi şi mai revoluţionari tineri sînt studenţii, nu-i aşa?
O altă întrebare tradiţională la temă ar fi cum de s-a prostit atît de fundamental un popor de la 29 iulie 2009 pînă la 5 septembrie 2010? O fi ele fluctuante, IQ-urile, dar chiar aşa?
Atîta timp cît progeniturile poporului se vor considera de fapt bastarzi din cine ştie ce prinţi şi conţi de basm, iar muşchetarii din conducere se vor tot ciondăni clarificînd care dintre ei e D’Artagnan, cineva va considera că bacalaureatul şi licenţa te fac deştept, iar cei mulţi vor şti precis că nu-i chiar aşa…