Open/Close Menu Revista “Săptămîna”, publicaţie gen magazin!

O sumedenie de reprezentanți ai forțelor politice perdante discută cu zel și înflăcărare cît de prost stau lucrurile în țara pe care ei nu mai ajung să o conducă. De vină sînt, desigur, cei care i-au învins fie în alegeri, fie în luptele politice de culise. Chiar dacă au în multe privințe dreptate și adversarii politici victorioși nu au fost nici pe departe chiar întotdeauna fairplay, învinșii evită aproape mereu un aspect important al jocului și anume: propria lor prestație.
În marketing există o regulă: pentru a nu vehicula versiuni imaginare despre cauzele din care marfa ta nu este cumpărată (o fi prețul, ambalajul, particularitățile livrării), pur și simplu pune-i cumpărătorului întrebarea: ”De ce?” Uneori răspunsul este uluitor de simplu: ”Acum eu nu am nevoie de produsul tău”. De exemplu, tu îmi propui carne, iar eu țin post.
Cam așa e și în politică. Oamenii nu votează pentru cei de care nu cred că au nevoie. Cei care le propun oamenilor agende politice mai sofisticate decît sînt nevoile oamenilor se aseamănă cu negustorii care vor să vîndă calorifere electrice la Ecuator. Vorba lui Caragiale, opiniile sînt libere, dar nu şi obligatorii. Adică, alegătorii ascultă tot ce se aude, dar votează ceea ce vor. Iar dacă toate agendele politice oferite sînt patetice şi abstracte, s-ar putea să aleagă şi la nimereală. Dar și în acest caz învinşii ar trebui să se culpabilizeze doar pe ei înşişi, deşi, după cum am mai spus, nu o fac aproape niciodată. Apoi trece zgomoteca electorală şi lumea se ia cu ale ei. Numai că zgomoteca politică nu se închide niciodată de tot.
Pentru că e libertatea cuvîntului. Toți spun tot ce vor. Ce-i drept, doar unii dintre vorbitori au megafoane care îi ajută să se facă mai auziţi decît ceilalţi. Din păcate, această libertate generală reduce considerabil nivelul responsabilităţii pentru cele spuse. Şi e o degradare universală – chiar şi în SUA elitele politice şi mediatice sînt gata să-şi submineze propriul sistem de supărare că alegerile au fost cîştigate de altcineva decît au vrut ele. Și dacă în citadela democrației se procedează astfel, înseamnă că aceste procedee devin cu mare repeziciune universale.
Iar cît privește efectele reale ale bazaconiilor mediatice, acestea ar putea fi ilustrate de un banc absolut apolitic. Într-un restaurant, o doamnă în etate îl cheamă pe chelner şi cere să dea climatizorul la minim. „Imediat!”, răspunde acesta. Peste cîteva minute, doamna începe să-şi facă vînt cu meniul, îl cheamă din nou pe chelner şi îi cere să dea climatizorul mai tare. „Imediat!” Peste încă cinci minute: „Ce frig e aici! Mă cuprind fiorii”. Chelnerul se execută cu aceeași promptitudine. Un client de la altă masă îl cheamă pe chelner şi îl întreabă: „Nu vă calcă pe nervi chestia asta, să daţi tot timpul climatizorul ba încolo, ba încoace?” „Deloc”, răspunse chelnerul, „noi nu avem climatizor!”

© 2018 - SĂPTĂMÎNA