Alexei Jereghi. Un om ca tine și ca mine

Publicat pe Publicat în Oameni şi locuri

Fiindcă toată viața am fost ziarist, știu că pe vremea odiosului regim sovietic Casa Presei din Chișinău era o adevărată realizare arhitectonică, făcută cu dragoste și cap.
Prevăzută cu birouri comode (conform standardelor de atunci), cu imense spații de odihnă și relaxare dotate cu mese și fotolii la fiecare etaj, era o adevărată oază de (re)creație. Acum, după 43 de ani de la darea ei în folosință (1974), Casa Presei este o clădire compromisă, cu chip hidos. Seamănă mai mult cu o închisoare, unde la fiecare pas întîlnești uși metalice, birouri ermetice închiriate de o puzderie de firme, biserici, bisericuțe și coșmelii vîrfuite de niște tipi veșnic încrîncenați și preocupați posac de ceva, de parcă în fiecare noapte visează numai dolari și euroi sub formă de căcăreze de oaie.
Asta e: din 1997, niște moldovănași jmecheri de la domnul Guvernoiu au transformat Casa noastră, a ziariștilor, în Întreprinderea de Stat “Casa Presei”. Adică în fabrică de bani, majoritatea publicațiilor fiind aruncate la propriu din Casa Presei. Într-un timp, ca director al noii Întreprinderi a funcționat și un Neica nimeni pușcăriabil pre nume Gică Iutiș. Totuși, plajă la lumina becului de celulă n-a mai apucat să facă, fiindcă, vezi Doamne, era văr primar cu Vlad cel Filat crîncen de un alt Vladimir, astăzi Vlad și numai Vlad: Plahotniuc.
Începînd cu anul 1980, Casa Presei își mai adaugă o atracție: sălile de sport. În special, se juca, într-o nebunie, ping-pong (tenis de masă). Acolo mulți ani și-au stors sudorile gazetarii Ion Țîbuleac, Ion Robu, Viorel Mihail, Seva Cernei, Ion Cațaveică, Vasile Grozavu, Valeriu Rogozenco, Boris Vieru, Mihail Burdilă, Buzdugan Fermecatov sau Profnastil Tablăcutată; actorii Andrei Sochircă și Boris Bechet ori lectorii-conferențiari Olaru (de la Politehnică) și Eftodi (de la Institutul Pedagogic “Ion Creangă”). Uneori cobora printre noi, de la etajul trei, și ATEM-istul Valentin Mîndîcanu, care cu cuvîntul său potrivit la locul potrivit ne învăța așa: “Ține-mă de ce vrei, numai de vorbă nu!”. Cu toate că pe atunci purta déjà în desagă vreo 50 de toamne cu brumă pe la tîmple, regretatul Valentin Romanovici se spărgea în figuri și procedee de-i făcea salată pe mulți tineri bolnavi frumos de gloriolă, inclusiv sportivă. Astăzi, bărbații de la Casa Presei practică discret doar biliardul de buzunar. N-ai să găsești aici nici un centimetru pătrat de spațiu pentru sport: unde administratorii găsesc cumva vreo bortă, bagă un… bar. Vițelul de Aur, divinitatea la care azi ne închinăm pios cu toții, trebuie hrănit zilnic cu bani, cît mai mulți bani! Inclusiv dobîndiți din piatră seacă.
Totuși, cireașa de pe tortul confruntărilor noastre o constituia Alexei Jereghi, pe atunci comentator sportiv netitular la ziarul Tinerimea Moldovei. Sclipitor în articole, Alexei era regal la masa de tenis. Maestru al sportului, campion al Moldovei între sportivii de la sate (1967), cîștigător aproape constant al olimpiadelor anuale ale Asociației presei sportive din Moldova începînd cu anul 1970, Alex (cum îl dezmierdam noi cu drag) ne bătea măr pe toți cu mîna stîngă. În fața lui arătam cam așa cum Nicolae Popa descrie o partidă de biliard în romanul său Cubul de zahăr:
– Bag trei dintr-o-mpunsătură.
Urmează ciocnituri răsunătoare între bile, secundate însă de o dezamăgire și mai răsunătoare, exprimată în versuri de glasul lui Octavian:
– N-ai succes la-mpunsătură, c-ai împuns cu-n vîrf de… rimă moale, maestre!
Cît despre mine personalnic, vă pot spune următoarele: cu dreapta bat așa și-așa (mingea), dar cu stînga bag boul în conservă (ha,ha, ha!). Cu toate acestea, Alexei mă făcea pulbere cu aceeași mînă stîngă, deși de felul lui este dreptaci. Vă imaginați sub ce ruine de umilință m-ar fi expediat dacă ar fi jucat cu mine cu mîna dreaptă?! Uneori constat plăcut surprins că mîna mea încă n-a pierdut memoria celor învățate cîndva de la Alexei Jereghi.
Nu l-am mai văzut de vreo 30 de ani… Zilele trecute l-am întîlnit – predestinat?! – în fața Bibliotecii Naționale, adică tot pe lîngă Casa Presei, tot prin zona nenorociților pătați de cerneală (Kurt Vonnegut). Mi-a spus că acum scrie cărți. Chiar și simpla parcurgere a titlurilor acestora constituie déjà un festin intelectual. Cărți scurte, clare și eficiente ca un tușeu de dreapta sau, mai rar, de stînga.
La despărțire, a ținut, ca orice suflet delicat, să-mi oblojească instructiv-usturătoarele înfrîngeri de pe timpuri: – Și totuși, tu jucai binișor pe atunci…
Bade Alexei, dacă asta vine de la tine, pălăria e coroană pentru mine!

Dinu MIHAIL