Viaţa politică a Chişinăului s-a înviorat. După ce coaliţia de la putere şi-a anunţat intenţia de a mai umbla pe la Legea Fundamentală pentru a-şi prelungi aflarea în fruntea bucatelor, s-au activizat forţele dornice de a reveni la putere, precum şi unele dornice de a reveni dacă nu în prim-planul politicii, apoi cel puţin în prime-time-ul emisiunilor politice. Ar fi exagerat să se spună că protestele zguduie capitala, dar cert e că îi mai dinamizează priveliştile din zona centrală. Dar nu prea seamănă să fie un dinamism suficient de robust ca să catapulteze puterea.
Se creează impresia că unele forţe politice sînt prea grăbite să canalizeze nemulţumirile sociale în albia care să aducă aceste forţe la cîrma statului. Viaţa moldovenilor nu este chiar dulce, dar totuşi nici insistenţa cu care se sugerează că acum doi ani, înainte de coalizarea forţelor necomuniste, maidanezii din Chişinău purtau colaci în coadă nu are priză la tare mult public.
Demonstraţiile sînt animate de oratori pricepuţi la voroave aprige şi cu măiestrie ticluite. În plus, se mai recurge şi la pichetări cu huiduieli vesele la guvern, care aduc mai degrabă a nişte zbînţuieli adolescentine decît a indignare proletară în faţa orînduielii crude şi nedrepte. Demonstranţii porniţi să demonizeze alianţa de guvernare ajung s-o ridiculizeze şi să lunece ei înşişi pe panta farsei. Poate că şi demonstranţii din 2008 şi 2009 aveau suficiente elemente ridicole, dar pe atunci nu prea erau televiziuni care să reproducă fidel ce se întîmplă. Uneori cenzura ajunge la rezultatele contrarii celora pe care le urmăreşte. Ceea ce nu se vede şi este adusă la cunoştinţa oamenilor prin zvon, poveste sau şuşoteală capătă dimensiuni de mit. Demonizarea comuniştilor, practicată copios de partidele care au ajuns în parlament în 2009, a prins la public tocmai pentru că nu era arătată la televizor şi transmisă la radio (cu mici şi neînsemnate excepţii). Libertatea de expresie le prezintă maselor nu doar ceea ce vrea propagandistul, ci şi exagerările, minciunile şi gafele lui. Propagandiştii interzişi sau reduşi la tăcere sînt oarecum martirizaţi.
Acum e multă televiziune în Moldova şi viaţa este, practic, arătată în direct. Chiar şi atunci cînd sînt acuzate de manipulare de către revoluţionarii care de doi ani de zile erau invitaţi în studiourile lor ca să spună tot ce vor.
Fireşte, există o vorbă de-a unui mare ideolog nazist precum că minciuna repetată extrem de mult se transformă în adevăr pentru cei care o ascultă. Numai că e vorba de un sistem totalitar şi dictatorial în care nici umbra pluralismului nu era admisă. Acum e domeniul informaţiei. Este ea, nu-i vorbă, amestecată de multe ori cu dezinformarea, dar pînă la urmă este suficient ca oamenii pur şi simplu să afle că nu toţi cred la fel pentru ca minciuna să-şi amintească de zicala care îi remarcă picioarele scurte. De aceea, probabil, reacţia autorităţilor la aceste demonstraţii este calmă. Se pare că au învăţat să suporte măcar acest element nu prea plăcut al democraţiei. Le-a mai rămas să înveţe să se împace cu compromisul, cu consensul în numele unui scop comun, cu cedările de moment care oferă cîştig de cauză în perspectivă. Şi electoratul are de învăţat, a cîta oară, că esenţialul nu este să cadă ăştia jos, ci mai ales cine va veni sus în locul lor şi dacă există certitudinea că acei care vor veni vor fi mai buni decît ăştia.
E o zicală că proştii învaţă din propriile greşeli. Ea are continuare, dar societatea moldovenească încă n-a ajuns la nivelul continuării. Nu este exclus să ajungă vreodată. Dar nu este exclusă nici alternativa.
