Interviu cu Gheorghe DANU, la 70 de ani

Nina Parfentie: Aţi avut întotdeauna oroare, trac la microfon?

Gheorghe Danu: Da. Toţi cei 25 de ani ai mei de radio am avut acest trac al microfonului. Şi-l mai am şi astăzi, chiar acum, cînd discutăm.

- Din cauza responsabilităţii?

- Nu ştiu. M-aţi invitat. Am zis că vin. Că intru în studio şi nu-i dau nici o atenţie, dar …:iată, l-am reîntîlnit şi am emoţii. Vocea-mi tremură ca şi atunci, la 25 septembrie 1965, cînd am venit la radio, în redacţia agricolă.:

- În calitate de redactor?

- În calitate de corespondent.

- Şi?…

- Greu. Foarte greu mi-a fost. Ca şi tot începutul de altfel. Pentru mine, acest greu se dubla cu marea de emoţii pe care le aveam. Fie că ieşeam pur şi simplu pe teren şi înregistram, fie că dialogam cu cineva, nu conta. Aveam emoţii. Fireşte, cu timpul s-au mai atenuat, dar la început mă depăşeau. Eu niciodată nu am ieşit la microfon sigur de sine. Asta a fost practic cea mai mare problemă. În rest, am realizat toată gama de emisiuni care au fost la radio. Am început la redacţia agricolă. Aveam şi nişte sfaturi pentru agricultori. Oricum, erau materiale din astea greoaie, plicticoase. Pe atunci, sediul redacţiei agricole era în clădirea veche, unde este astăzi TV Moldova 1. Şi tot acolo, la etajul întîi, era redacţia pentru tineret Luceafărul. Şi ei făceau nişte emisiuni – bomboană. Cu discuţii, cu invitaţi, cu probleme, înregistrări cu oameni de cultură. Găsisem şi nişte prieteni acolo. Pe Petru Dudnic, poet plecat de tînăr dintre noi. Era un fel de Evtuşenko al Moldovei, cu o alură deosebită, cu un fel al lui de-a scrie, de-a recita. Alexandru Mihailov, răposat şi el, şi alţii mai tineri. M-am ambiţionat şi am vrut să fac şi eu ceea ce făceau ei. Am început să scriu crochiuri despre oamenii de la ţară. Am elaborat conceptul emisiunii “Semănătorul”, o emisiune cu totul diferită de ceea ce se făcea pînă la ea. Apoi am trecut la cultură, la ştiinţă. Mi se încredinţau teme mai sofisticate, pentru că deja aveau încredere în mine. Şi încă ceva. Puţini erau dintre acei care scriau despre viaţa de partid. Deşi nu-mi era deloc uşor, eu am scris şi despre asta. Vreo 3 ani la rînd am realizat emisiunea “Lumina”. Unica emisiune ateistă, unica emisiune pro şi contra lui Dumnezeu, atunci la Radio. Cu actori, dar şi cu invitaţi. Cu savanţi. Primeam scrisori şi ascultătorii ne mulţumeau, fiindcă era unica emisiune în care le aminteam de Dumnezeu, deşi noi promovam prin intermediul ei ateismul. Oricît ar părea de straniu, dar emisiunea aceasta avea cele mai multe scrisori, pentru că, probabil, aducea un strop de lumină şi credinţă în sufletul neamului nostru atît de mare şi de atîtea ori lovit. Am realizat şi “Microfonul cu ghimpi”. N-au fost emisiuni pe care nu le-aş fi putut realiza. Desigur – unele mai bine, altele mai rău. Asta e. Chiar şi “Radioclubul femeilor”.

- Mi-aţi vorbit despre mai multe cicluri de emisiuni, dar vă mai amintiţi de acel prim subiect pe care l-aţi realizat la radio?

- Cum să nu? Pe vremuri, fiecare nou venit la radio avea un dascăl. Şi eu am fost dat sub tutela unui jurnalist de la agricolă, nu ştiu dacă-şi mai aminteşte cineva astăzi de el. Didi Jurbinschi îi spunea, un jurnalist ovreu cu rădăcini bune în Moldova. Un iubitor de plai şi un entuziast incurabil. Avea emisiuni elogioase despre natura Moldovei, despre oamenii ei. Şi iată, Didi Jurbinschi a fost acela care mi-a dat nişte date, nişte cifre, un nume al unui îngrijitor de bovine şi mi-a zis să încropesc din ele un crochiu. Eu am pus atîta suflet în crochiul cu pricina, am folosit atîtea metafore şi imagini plastice, încît am făcut din acel îngrijitor un erou. Jurbinschi l-a citit şi mi-a zis: ” Tu din redacţia asta nu te mai duci”.

- De la înălţimea zilelor de astăzi, regretaţi că poate nu au fost timpurile acelea potrivite ca să vă manifestaţi altfel sau cel puţin aşa precum v-o cerea sufletul?

- Da. Am mai spus şi cu alte ocazii. Radiodifuziunea în perioada ceea era numită de către jurnaliştii din afară “cimitirul talentelor nerealizate”. Aşa ne spuneau (Moghila poghibşih talantov ili nepriznanîh talantov). Radioul are o forţă atractivă foarte mare. Pentru unii el a fost o mlaştină. Pentru alţii – o stîncă, o pistă. Unii respirau cu aerul de pe stîncă, alţii se înglodau şi se înecau. Mulţi au părăsit radioul pentru că nu s-au regăsit aici, nu s-au realizat. Era foarte greu, dar trebuia să ai şi caracter. Eu am fost magnetizat de acest miracol şi m-am regăsit aici.

- Unii spun că radioul este o boală contagioasă. Dacă te molipseşti de ea nu te mai lecuieşti niciodată.

- Da. Eu şi acum mă mai trezesc noaptea şi mă întreb dacă am dat sau nu emisiunea. După 20 de ani de cînd nu mai activez aici. Vă închipuiţi?

- Aţi avut şi momente din astea?  Vi s-a întîmplat, pe bune, să uitaţi să programaţi, să realizaţi, să prezentaţi vreo emisiune? Să nu reflectaţi vreun eveniment important?

- Nu. Niciodată. În toţi cei 25 de ani – niciodată.

- Şi nici subalternii dumneavoastră?

- Nici.

- Vorbiţi-mi despre conlucrarea dumneavoastră cu subalternii.

- De fapt, despre lucrul acesta trebuie să-i întrebaţi pe ei. Şef la Actualităţi am fost doar vreo cîţiva ani. Relaţia mea cu subalternii, după mine, era una normală. Mie nu mi-a fost ruşine să învăţ de la subalterni.

- Şi peste ani, să-i priviţi în ochi, bănuiesc?

- Nu numai să-i privesc în ochi, dar chiar îi ocroteam ca pe nişte copii.

- Şi nu aţi pedepsit niciodată pe nimeni pentru careva păcate?

- Zău că nu-mi amintesc, dar cred că nu. Pentru că erau disciplinaţi şi ceea ce spuneam era ca şi lege: dacă a spus Danu – trebuiau să facă.

- Mai ascultaţi Radio Moldova?

- Ascult. Dar nu-i cunosc pe acei care realizează. Nu cunosc interesul lor. Ce vor ei să spună. Vor să schimbe ceva sau vor să-şi facă pur şi simplu meseria. Vor să promoveze idei sau să iasă la microfon pentru că trebuie să iasă. Am auzit că se fac iarăşi reforme aici. Că vor fi mai multe canale, de tineret, muzical.

- Ce alte amintiri vă leagă de acei cu care aţi salahorit în Radio?

- N-aş fi sincer dacă aş spune că-mi amintesc chiar des-des de toţi, dar într-un fel le urmăresc activitatea. Valeriu Vasilică, Petrică Grozavu, Arcadie Gherasim. Mă bucur pentru ei. Chiar dacă au plecat de aici, oricum n-au coborît ştafeta. Au fost şi alte modele. Vasile Romanciuc, Efim Tarlapan, dar ei erau mai mult scriitori decît redactori radio.

- Dar de ce aţi plecat din Radio? Sau “v-au” plecat?

- Nu vreau să vorbesc despre asta. A fost un motiv şi am plecat.

- Ce-aţi făcut după plecarea din Radio?

- Doi ani am fost Preşedinte al Uniunii Jurnaliştilor, după care un an – asistentul domnului Mircea Snegur. Scriam diferite rapoarte. Apoi 13 ani la Curtea Supremă de Justiţie. Mi-a plăcut întotdeauna să migrez dintr-un domeniu în altul. Mă împingea curiozitatea şi setea de a cunoaşte cît mai multe lucruri.

- Şi-a amintit vreodată cineva dintre acei cu care aţi lucrat în Radio de dumneavoastră după plecarea din Radio? Şi Instituţia însăşi, şi-a amintit vreodată de osteneala dumneavoastră de odinioară?

- Eu n-am pus niciodată preţ pe distincţii.

- Dar Instituţia pe osteneala dumneavoastră?

- La 40 de ani, mi s-a acordat distincţia “Om emerit al culturii”. Şi n-am pretins la mai mult.

- Dar relaţia cu oamenii, relaţia în afara Radioului?

- Am profitat de orice ocazie pentru a întîlni lume. Cu mare plăcere am venit la aniversarea a 80-a a Radio Moldova.

- Aţi venit s-au aţi fost invitat?

- Am fost invitat.

- Dar pînă în 2010?

- A, eram prins în serviciu.

- Aveţi răspunsuri delicate pentru toate întrebările mele.Dar dacă n-ar fi fost Radioul în viaţa dumneavoastră, ce alte domenii aţi fi practicat? În care alte domenii v-aţi fi simţit bine şi sigur de sine?

- Poate în pedagogie. Cînd studiam, am făcut practica la cîteva şcoli din Chişinău şi am găsit limbaj comun cu elevii.

- Aveţi dumneavoastră o deschidere aparte către oameni?

- Nu ştiu.

- Dar care-i secretul acesta al dumneavoastră care vă apropie de oameni?

- Nu mă apropii uşor. Poate că ei simt sinceritatea mea.

- Ce lucruri v-a învăţat viaţa, lucruri pe care nu le-aţi fi găsit nici într-o carte din lume?

- Viaţa? Eu cred că viaţa m-a învăţat cîteva lucruri pe care n-o să le pot uita niciodată. Bunătatea. A fi bun cu oamenii înseamnă ca oamenii să fie buni cu tine. A nu face rău – iată esenţa vieţii. Eu nu sînt religios. Sînt un semiateu.

- Dar oricum credeţi în ceva?

- Eu cred în Dumnezeu, dar nu prin intermediul cuiva.

- Cu ce vă mai ocupaţi acum?

- Sînt şi gospodarul casei. Soţia mea nu ştie ce-i acela magazin. Eu cumpăr, ea găteşte.

- Vă plac petrecerile?

- Nu-s mare amator de petreceri, dar îmi place să gătesc. Pot face o zeamă bună, o ciorbă clasică. Mai am şi alte ocupaţii. Am îngrijit de un nepot, care în prezent se află  în Italia. Acuma sînt iarăşi pe post de dădacă. Mai îngrijesc de un nepoţel. Îmi trăiesc viaţa într-un tempou confortabil şi plăcut mie.

- Sînteţi împlinit. Nu regretaţi aproape nimic?

- Păi, regrete ar fi multe, dar are rost să mă plîng?

- Ce vă doriţi cel mai mult la aceşti 70?

- Să-mi văd prietenii bucuroşi de prezenţa mea.

- Dar Radioului Naţional?

- Radioul e o stare de spirit. E o magie.

- Şi cum v-aţi dori să fie în viitor?

- Dinamic. Mai deschis. Mai cu implicaţie în viaţă. Liber şi cu o poziţie civică mai fermă.

- Vă doresc sănătate. Multă sănătate pentru tot ceea ce vă doriţi a face după 70 încolo. Şi vă mulţumesc pentru că mi-aţi permis să intru în culisele amintirilor dumneavoastră. La mulţi ani!

- Şi eu vă mulţumesc.

Nina Parfentie,
Redactor Radio Moldova