Olga, 24 de ani, Chişinău
Sînt căsătorită cu bărbatul drag. Aş fi dat totul pentru a fi alături de el. E drept că e mai mare decît mine cu nouă ani. Îl iubeam mult, foarte mult, ştia foarte bine. Dar nu pot spune nimic despre sentimentele lui faţă de mine, aveam impresia că spune una, dar gîndeşte alta.
Ne-am căsătorit în grabă, mă rog, ca tinerii, am păcătuit prea degrabă. Această viaţă strălucitoare pe dinafară, dar roasă de toţi viermii remuşcării, ce vor fi scump ispăşite prin zbuciumări.
Au trecut ani de atunci şi n-aş putea spune că am dus o viaţă fericită. Am fost atît de tînără, atît de naivă cînd am început viaţa de familie. Simt că ceva nu e în ordine, nu cred că mă înşală. Dar am nişte zbuciumări lăuntrice ce mă umplu de durere. Cred că mi-am pierdut capacitatea de a iubi. Am în vedere dragostea dintre un bărbat şi o femeie. Cînd vine vremea să facem dragoste, nu pot, nu-l sufăr. Oare n-o fi asta vreo boală? Înţeleg că şi ei, bărbaţii, au nevoie de gingăşie, mîngîiere, dragoste, dar n-o pot face. Oare aşa de tare-l urăsc? Dar de ce îl iubeam atît de mult?!
___________________________________________________________________________________
Trimite istoria ta de dragoste
___________________________________________________________________________________
