Am îmbătrînit, m-am făcut cîrcotaşă, totul îmi displace: societatea s-a dezumanizat, corupţia înfloreşte, dragostea de ţară e la cota zero, totul se depreciază, în special viaţa omului care, după cum afirma un mare scriitor, nu valorează nici cît un vers de Baudelaire şi, brusc, mă prind asupra gîndului că parcă tinereţea mea în componenţa marelui imperiu a fost mai frumoasă, mai plină de optimism şi de încredere în viitor. De unde această nostalgie a trecutului? Sau a tinereţii? Şi constat, surprinsă, că am rămas de căruţă, că mă înec ca ţiganul la mal. Pesemne, fragilitatea mea fizică şi psihică, ipohondria mea cronică m-au legat la ochi.
Copilăria mi-am petrecut-o în Basarabia română, în anii interbelici. Părinţii mei munceau pe rupte, dar o duceau greu. Aveau puţin pămînt şi trei copii. În clasa întîi am învăţat alfabetul latin cu doamna Gulea, drăguţă şi cochetă, exact pe placul domnului director Griciuc, cu care se întreţinea, zglobie, în timpul lecţiilor. Învăţam binişor, dar nicidecum nu-mi reuşeau găurelele la lucrul manual. Într-o duminică, am umblat o zi întreagă pe uliţele satului smiorcăind disperată. Îmi era ruşine că mama e o brodeză şi o ţesătoare de covoare iscusită, iar eu nu pot ţine un ac în mînă. Şi, colac peste pupăză, întorcîndu-mă acasă cu nasul înroşit de plîns, mi l-am şters cu o batistuţă înflorată, pe care o luasem de pe hornul mămucăi Iftimia, unde o pusese mătuşa Măriuţa. Întrebată fiind de unde o am şi descoperind furtişagul, mama mi-a poruncit să mă duc să cad în genunchi, să-mi cer iertare de la mătuşă şi să-i înapoiez batista. N-o să uit niciodată cum alergam cu inima sărindu-mi din piept spre casa bunicii. Cărpănoasa de mătuşă şi-a luat podoaba şi m-a ţintit cu privirea ca pe o infractoare. De la acea întîmplare mi se trag multe rele. M-am ales şi cu două reflexe urîte: cînd văd aruncată pe jos o batistuţă, mă aplec imediat din şale ca s-o ridic, iar de furat nu pot să fur nici un capăt de aţă. Uneori, mi-e oarecum să-mi cer pînă şi recompensa pentru munca prestată cinstit. Patologie.
În clasa a doua m-a învăţat deja Sergiu Ivanovici Jalbă, o namilă de bărbat mereu bine dispus. Se schimbase regimul şi trebuia să însuşim un alfabet nou. Literele Э, Ю, Я etc. Îmi dădeau de furcă şi mai rău decît găurelele, vărsam zece rînduri de sudori pînă încropeam un щ.
Adolescenţa mi-a fost marcată de secetă, boli contagioase, foamete, înscrieri forţate în colhoz, deportări. Şi ele mi-au influenţat malefic nervii. Mama, moldoveancă, prin venele căreia curgea sînge de ucraineancă, nu s-a simţit atrasă de ruşii bolşevici. Erau sărăcăcios îmbrăcaţi, nu semănau cu tatăl ei în uniformă mîndră de praporcic, căzut în primul război mondial. Cînd a mai aflat că s-au lepădat de Dumnezeu, nu punea nici un preţ pe ei.
Oare să nu aibă nimic bun puterea asta nouă, se întreba mama. Şi a început să fie mai atentă. A descoperit că sovieticii vor învăţa copiii pe gratis. Şi s-a mai luminat la faţă. Învăţase şi ea la ţarul Nikolai, fusese eminentă în toate cele trei clase primare, îi plăcea grozav cartea. Citea cu ambele alfabete, chiar dacă mai încurca literele. Gata, îi va trimite la studii pe toţi cei trei copii – să împlinească visul ei nerealizat.
Şi medicina era pe gratis. Şi medicamentele. Cum să nu preţuieşti aşa ceva? Mama era femeie obiectivă, cu dreptate. Desigur, pe om îl vindecă natura, însă medicul îi dă o mînă de ajutor. Tatăl meu s-a stins de o boală gravă, abces pulmonar, mama a murit în urma unui atac cerebral, ambii prematur.
Au prins să apară produse şi mărfuri ieftine, de calitate. |ăranii care toată viaţa umblaseră desculţi, avînd doar încălţări de duminică, au început să se înţolească. Să scape de paraziţi, săpunul costînd copeici, să doarmă în cearşafuri curate. Şi munca pe cîmp nu era atît de istovitoare, le veneau în ajutor tractoarele şi combinele. Poate de aceea moş Mihail Iazu, pălămarul bisericii, un bătrîn blajin ca un sfînt, mi-a mărturisit într-o seară de decembrie a anului 1971, cînd vegheam la căpătîiul mamei muribunde: <Să ştii, dragul moşului, că azi e raiul pe pămînt>. El nu făcea politică, el compara ceea ce a fost cu ceea ce este.
Anii de studenţie au fost frumoşi. Eram tineri şi cutezători. Primeam burse, ne alimentam modest, dar fără coloranţi, fără conservanţi şi E-uri, ne cumpăram singuri de îmbrăcat. Îmi aduc aminte de un caz hazliu. Mă îmbolnăvisem de anghină şi am vrut să consult medicul institutului. Înainte de asta, am luat o îmbucătură de pîine neagră cleioasă şi am simţit cum mi-au sărit cele două dopuri de pe amigdale. Seara îmi scăzu temperatura şi înghiţeam cu uşurinţă… Părinţii noştri nu erau nevoiţi să plece peste hotare ca să-şi întreţină copiii la studii. E adevărat că noi eram sîrguincioşi şi nu ştiam de baruri, discoteci, ţigări şi băutură. Unica noastră distracţie erau dansurile, care se organizau sîmbăta şi duminica pe coridoarele lungi ale aşezămintelor de învăţămînt superior. Acolo făceam cunoştinţă cu tineri romantici şi timizi. Nu ţineam la bani, ne mulţumeam cu puţinul. Despre oligarhi citeam doar în Capitalul lui Marx, îi percepeam ca pe nişte anacronisme. După cum azi anacronic ni se pare şi partidul comunist din Moldova, care e tot atît de comunist după cum sînt eu fată mare. Să le zicem capitalişti sălbatici şi cu asta am spus totul.
În fostul imperiu, nu se prea ştia de şomaj. Or, ce poate fi mai important decît un serviciu ce te pasionează! În breasla scriitoricească, ca şi în celelalte, existau condiţii pentru a făuri, casele de creaţie tot anul le stăteau la dispoziţie. Poate de aceea unii poeţi mai romantici şi mai onirici se simţeau tentaţi să cînte carnetul şi alfabetul. Un pic mai altfel stăteau lucrurile cu cei dotaţi cu spiritul critic, însă nici ei nu mureau de foame, creau opere durabile în timp. Unii dintre cei onirici sînt porniţi rău de tot împotriva trecutului. S-o fi simţind cu musca pe căciulă, cine ştie.
În cei douăzeci de ani de democraţie moldo-română, ne-am schimbat cu toţii: unii spre bine, alţii spre şi mai bine, alţii spre şi mai rău. De aici şi toate neînţelegerile, toate supărările. Nu există democraţi şi comunişti. Există oameni bogaţi şi oameni sărăciţi. Mă refer la pensionari şi invalizi în primul rînd.
Şedeam într-o după-amiază pe o bancă din grădina publică, pe care se mai odihneau două doamne vechi în zile. Fără să vreau, le-am auzit convorbirea: <Mai slăbeşte-mă, soro, cu Mihai al dumitale, zice una, ce să lauzi în el? Ca politician nu face nici cît o ceapă degerată, sare ca o ţurcă prin discotecă în văzul lumii, pe care i se năzare că o fericeşte cu inepţiile sale. Şi nu mai coboară de pe ecran, soro, şi cel puţin dacă n-ar vorbi infect. Fiecare frază rostită de el conţine o calchiere din rusă. În gura lui unionistă. Ieri, în plină şedinţă a parlamentului, înaintează o propunere şi vrea să fie luată: la creion. Cum să înţeleagă expresia fraţii lui de sînge? Au ei o chestie cu luatul la…, dar e ceva obscen ce ţine de <postmodernism>, soro. Vă propun să-l trimiteţi ambasador în România, ca să-şi perfecţioneze limbajul, că la minte nu ştiu dacă va mai prinde>. Cealaltă s-a pierdut cu firea pe cîteva clipe, apoi o apostrofează: <Prea rea de gură eşti, soro. Ce te-ai legat de om? Mai bine boldeşte-te la Marian al dumitale. Ce folos că vorbeşte ca din carte, dacă-şi numeşte limba mamei sale moldovenească? Are vreo glagorie în capul lui îmbuibat de limba franceză şi engleză? Nu are, zău>. – <Aşa ai dori dumneata să fie, soro, trece la un ton grav, principial, prima. Dumneata de multă vreme o numeşti română? Şi cine a introdus denumirea în Constituţie? Iar el e interimar şi trebuie să fie garantul Legii Supreme. Nu prea ai logică, soro, se vede de la o poştă din tagma cui faci parte>. Dîndu-şi seama că a fost prea drastică, o face pe concilianta. – <Ca să vezi, nu ţi se pare, soro, că începem a paşte bobocii, la vîrsta noastră? De la ce ne certăm şi ne stresăm? L-ai văzut pe vreunul dintre cei de sus să ne apere drepturile noastre elementare la viaţă? Să se intereseze cum o scoatem la capăt? Să ne jelească şi să ne ocrotească? Ha-ha! Mai bine spune-mi ce factură ai primit pentru încălzire, că eu, după ce am văzut cifra de 2182,55, am zăcut 2 zile fără să mă clintesc>. <Eu am primit cu 10 lei mai puţin, stau cu un etaj mai jos, dă-o naibii de treabă, soro, că nici aşa nu-i aşa>, oftează din greu cealaltă.
Bietele bătrînele. Şi biata de mine. Nici mie nu mi-a venit mai puţin pe încălzire. Punîndu-mi capul în mişcare, încep să pricep de ce ţăranii din satul meu îl aşteptau pe ţarul Nikolai, pe timpul căruia, cu trei galbeni, cumpărai un car cu boi. Şi de ce îmi amintesc instinctiv şi eu de vremurile sovietice, cînd plata pentru serviciile comunale purta un caracter pur simbolic. |arul nu a mai revenit în Basarabia moldavă, sovieticii nu vor reveni nici atît, pentru că nu intri de două ori în aceeaşi apă. Prin urmare, se cere să-mi revăd principiile şi valorile, să mă conformez noilor reguli, să consult un psihanalist ca să mă eliberez de angoasa batistuţei şi de refulările din subconştient şi să mă apuc de treabă ca să nu-mi dau duhul.
Ce-ar fi să deschid o afacere cu: borş; umplu un borş tot atît de acru ca şi acreala pe care o încercăm zi de zi. Nu, n-o să-mi iasă afacerea, nu mai am timp, mă aflu la final, pe ultima sută de metri. Poate noi, pensionarii şi invalizii, să ne cerem depozitele, munca noastră de o viaţă, care s-au volatilizat într-o zi? Se zice că “cezarii” noştri nu le-au cerut de la Rusia, succesoarea de drept a Uniunii Sovietice, ne-au uns ochii cu o mie de lei şi au închis prăvălia. Cine îşi mai aduce aminte de acel jaf cumplit? Doar noi, amărîţii şi perdanţii. După care ne-au tras o cacialma cu umilitoarele bonuri patrimoniale, luînd şi cămaşa de pe noi. În 20 de ani, mai mulţi “cezari” s-au perindat prin vîrful piramidei. Astăzi, cu toţii au castele, maşini de lux, capital în străinătate. Cine a alimentat milionarii şi miliardarii? Noi, cei rămaşi cu fundul gol. Dumnezeu însă le vede pe toate. Averea ce a venit de haram, de haram se va duce, ne alinăm cu vorba ca să nu ne căţărăm pe pereţi de necaz şi disperare.
În fine, felicitări şi la mulţi ani cu sănătate, putere şi opoziţie, sînteţi de-o baie! Dar sînteţi ai noştri şi vă iertăm păcatele cele grele. Iertaţi-ne şi domniile voastre pe noi, nostalgicii. Căci nu de zile bune ne amintim de trecut…:
Eugenia DAVID
