Scriu acum ca şi cum aş visa. Nici mie nu-mi vine a crede că a fost aşa… Dar oare chiar aşa a fost?

Cînd Dragoş a fugit din armată, în mahala noastră au apărut cinci soldaţi. Părinţii de-acum ştiau că Dragoş dezertase. Mare scîrbă în casa lui Ionică Sofroni. Soldaţii îl aşteptau să apară. Graniţa era patrulată din oră în oră. Nu care cumva Dragoş să treacă Prutul în România. Şi Dragoş s-a arătat.

Lelea Aniuta, mama lui Dragoş, de cum l-a văzut, a dat-o în bocet:

- Ce-ai făcut tu, dragul mamei? Ce-ai făcut?

Dragoş i-a zis numai aşa:

“Taci, mamă, taci. Te rog numai atît: fă-mi o zamă de găină cu tocmagi de casă. Mai mult nu vreau nimic. Ş-apoi las să vină să mă ieie…

N-a mai apucat Dragoş  să mănînce zamă de găină, că, nu zăbavă, în casă au intrat trei soldaţi şi au tăbărît peste dînsul. I-au sucit mîinile la spate şi l-au dus. În batalionul disciplinar l-au dus…

Dragoş a revenit acasă peste mai mulţi ani. Căci nu se ştie ce a mai făcut şi în batalionul cela, că a fost judecat pe şase sau şapte ani de închisoare. A revenit  cu sănătatea zdruncinată.

Doar atîta ţin minte. Dragoş s-a lăudat prin sat că n-a ridicat un pai de jos cît a fost la închisoare. De prin părţile acelea, unde a stat la închisoare, a adus o ruscă. Soţie, învăţătoare de limbă rusă. În 1977, satul nostru a devenit fund de mare. A fost construit Nodul hidrotehnic Costeşti-Stînca. Majoritatea costicenilor şi-au ridicat case pe deal la Proscureni, în jeliştea vînturilor,  lîngă Moara Vîrneţei. Alţii s-au împrăştiat ca puii de potîrniche. Şi-au cumpărat case prin alte sate. Familia lui Dragoş, părinţii, a trecut cu traiul la Odolina. Deci tot mai rare întîlnirile noastre.

…Ultima dată l-am întîlnit la marginea satului Păscăuţi, pe şoseaua ce duce la Petroşani. Văzîndu-l, m-am cutremurat. Avea faţa complet desfigurată. De băutură. O ruină de om. Dar foarte optimist, foarte sociabil. Era fericit în nenorocirea sa. Avea mari planuri de viaţă. Privindu-l, mi se ridicau noduri în gît. Ca printre altele, i-am zis:

- Îmi pare rău că nu te-am putut ajuta cu ceva în viaţă.

La care Dragoş a sărit să mă absolve de acea părere de rău:

- Cum nu m-ai ajutat, m-ai ajutat! Odată m-a închis miliţia la Rîşcani. Şi eu le-am spus că te cunosc pe tine şi mi-au dat drumul!

- N-aveau de unde să mă cunoască, -  îi spun eu.

- Nu,  că eu le-am zis că eşti jurnalist şi lucrezi la “Tinerimea Moldovei”.

Am urcat în maşină pe bancheta din spate. Dragoş a rupt-o de fugă,  fugea pe de-a dreptul prin bahna Păscăuţilor spre Odolina. Parcă nu i-am făcut nici un rău, dar totuşi îmi părea că-s vinovat faţă de el.  Cît mai are de trăit? – Un an-doi? La asta m-am tot gîndit pînă la Şapte-Bani, cînd am oprit maşina pe vîrful dealului, ca să luăm un pasager pînă la Rîşcani.

Obiceiul din închisoare -  de a nu lucra – Dragoş l-a respectat cu stricteţe şi după revenirea la baştină. Leafa soţiei le ajungea pe o săptămînă. Unde mai pui că şi învăţătoarea de limbă rusă, cu timpul, s-a dat în legea băutului. A urmat concedierea. Rămăseseră doi oameni într-o căsuţă cu pereţii coşcoviţi, cu lotul de lîngă casă numai în ştiriţă. Dar de trăit trebuie să trăieşti… Dragoş, cică, s-ar fi  apucat de furat. Fura din gospodăriile oamenilor. De prins nu l-au prins niciodată, dar de unde, de unde mănîncă el zamă de găină cu tocmagi de casă, că n-am văzut zare de pui în ograda lor? Iar noi nu  ne îndurăm să facem cîte o zamă, ţinem găinile pentru ouă… Cînd dispărea ceva din sat, vina cădea pe Dragoş.

De la un timp, ziua nu mai ieşea din casă. Căci, de cum ieşea, era luat la bătaie. “Măi tîlharule, să te duci din satul nostru!” O dată, soţia l-a găsit lîngă club  zvîrcolindu-se într-o băltoacă de sînge; altă dată, legat de un copac din sălcînişul de la marginea satului. Noaptea, striga prin somn:”Nu trage măi, că scot cuţitul!” Iesea noaptea pe furiş, ca vulpea în căutare de hrană. Dar puterile îi slăbeau. Abia de se mai ţinea pe picioare: “Nu trage măi, că scot cuţitul!” Intrase frica în el. De la o vreme, se culca sub pat. Ca să nu deie nimeni de el. Cînd vor veni să-l bată cei cu pierderi prin gospodăriile lor.

Într-o bună zi, soţia intră în casă şi începe a striga:

- Fugi, fugi! Că vin şapte după tine. Îl aşteaptă pe al optulea la club. Ei spun că le-ai furat caii. Şase cai. Astă- noapte, din lunca unde îi lăsaseră împiedicaţi să pască. Fugi, fugi! Că, dacă vine al optulea, ei amuş îs la tine. Mătuşa Anica mi-a spus. Şi mi-a spus că vor să te ucidă. Eu mă duc la mătuşa Anica. Să mă ascund la dînsa. Iar tu fugi, fugi în pădurice…

Şi cu adevărat, peste vreo oră, şi-au făcut apariţia opt bărbaţi. Toţi opt foarte înfuriaţi. Toţi opt gata să-l facă chisăliţă pe Dragoş. Au forţat uşa. În bucătărie, pe o măsuţă, o găină tăiată, opărită, dar nepenită încă. În odăiţa cu un pat de scînduri, întuneric. Lîngă icoană, un opaiţ abia pîlpîind. Mai într-o parte, o matahală! Apoi şi-au dat sama că nu e matahală. Era Dragoş. Dragoş reuşise, pînă la venirea celor opt, să treacă curmeiul pe după grindă şi să-i facă un laţ la capăt… Al optulea i-a scos ştreangul de la gît şi a întins mortul pe pat. “Mai bine să mor eu decît să mă omoare alţii”. Probabil aşa şi-o fi zis Dragoş în mintea lui.

Peste o săptămînă şi rusca şi-a dat obştescul sfîrşit. Folosindu-se de aceeaş grindă şi de acelaş curmei. Cu cîteva zile înainte de asta, ea se plînsese vecinei sale:

- Degrabă îl voi ajunge pe Dragoş din urmă… Căci nu văd la ce aş mai trăi, mătuşă Anica. Vine iarna şi eu n-am lemne, vine ziua de mîine, iar eu de ieri n-am pus nici nafură în gură…

Parcă-i drept, parcă nu-i drept. Parcă scriu ca şi cum aş visa… Parcă-i drept, parcă-i minciună.

Iar Dragoş a fost cel mai deştept elev din clasa noastră…