După sărbători filmul politic moldovenesc s-a înviorat vizibil, de parcă i s-a schimbat scenaristul. Mai întîi s-au pornit nişte negocieri între AIE şi PCRM, lucru care cu vreo cîteva săptămîni în urmă părea de domeniul SF. Negocierile păreau să aspire la aceleaşi rezultate la care ajung de vreo doi ani alegerile prezidenţiale, dar la un moment dat în avanscenă iese Oazu Nantoi, care îşi exprimă dorinţa de a deveni şef de stat. Întîmplător sau nu, peste vreo două ore după declaraţia lui Nantoi, comuniştii îşi amintesc că există în Moldova o personalitate care a creat şi menţinut timp de aproape 2 decenii sistemul bancar şi financiar din ţară şi că ar fi bun de preşedinte – tehnocrat, apolitic, fără detalii compromiţătoare în CV.
Nu este exclus ca Nantoi să blufeze. Modalitatea în care s-a autoofertat este spectaculoasă, dar dacă vine înaintea negocierilor cu un grup de deputaţi care să-l susţină, nu prea pare să fie chiar pe bune. Mai degrabă este un catalizator al procesului electoral prezidenţial şi concomitent un fel de hîrtie de turnesol pentri liderii AIE – dat fiind că e o figură simpatizată de partea politiceşte activă a opiniei publice, liderii care îi vor respinge oferta vor fi lesne şi energic acuzaţi că ei sînt cei care blochează soluţionarea crizei politice. De aceea, primele reacţii ale acestora au fost atît de diplomatice, încît ambasadorul rus Kuzmin ar putea lua nişte lecţii de la aceşti inşi fără patalamale de soli prin sertare. Pe de altă parte însă, caracterul apolitic al lui Nantoi este cam dubios în viziunea PCRM – anterior el s-a poziţionat ca un anticomunist fervent şi uneori extatic, aşa că declaraţia sa că va fi un preşedinte al tuturora a fost contracarată cu un rafinament politic moldovenesc: dacă poate candida John Onoje, de ce să nu candideze şi Nantoi?:
Adică, voturile lipsă la votarea lui Lupu nu vor apărea în mod miraculos dacă se va vota candidatura lui Nantoi.
De cealaltă parte, Leonid Talmaci n-a prea dat de înţeles că îi place să fie o persoană publică arătată în permanenţă la televizor. Funcţia de guvernator al Băncii Naţionale îi oferea doza de discreţie care îi convine. În plus, zicala cu riscurile pe care le conţine băgarea în tărîţe i-a fost confirmată cu brio de exemplul Zinaidei Greceanîi, care a fost apreciată şi cînd a activat la finanţe, şi la începutul itinerarului de prim-ministru, dar de îndată ce a acceptat să candideze la preşedinţie din partea comuniştilor, a fost bombardată cu tot noroiul demagogic din dotarea specialiştilor în domeniu.
Şi Nantoi, şi Talmaci ar putea să candideze, ştiind cu siguranţă că nu vor fi aleşi, doar pentru a demonstra că, de fapt, partidele parlamentare au decis că numai alegerile anticipate ar putea schimba cîte ceva în raportul de forţe din legislativ. Acum fiecare partid caută ţapul ispăşitor căruia să-i atribuie sabotarea alegerilor prezidenţiale ca să se lanseze în anticipate cu aerul că nu le-au dorit, dar n-au avut încotro.
Totuşi, mai rămîne valabilă şi varianta cu interpretarea creativă a legislaţiei care să asigure un interimat permanent al funcţiei de preşedinte şi un şir lung de alegeri prezidenţiale eşuate, cu punct şi de la capăt.
Ideea nu e rea pentru un serial, numai că legea televiziunii e dură: cînd nu mai are audienţă, serialul e scos de pe post. Uneori înainte de termenul preconizat. Fără intervenţia Curţii Constituţionale şi a Comisiei de la Veneţia.
