Interviu acordat de antrenorul emerit Petru Caduc, desemnat cel mai bun în 2011 de Asociaţia Presei Sportive din Moldova

După Cupa premierului la box (perioada 25-26 august, 2011), prim-ministrul Vlad Filat a mai avut o altă întîlnire cu pugiliştii moldoveni, la guvern, pentru a-i felicita pe locotenenţii locotenent-colonelului Petru CADUC, care s-au întors cu medalii de la europenele de box

– Dle Petru Caduc, aţi fost desemnat de ziarişti, deja a patra oară în ultimii ani, cel mai bun antrenor al anului. Care au fost reacţiile, impresiile, gîndurile apărute în urma acestui sondaj?

- Am mai fost declarat cel mai bun în 2000, 2001, 2008 şi acum. Cum să vă spun ca să mă credeţi? Orice apreciere, recunoaştere a calităţilor tale profesioniste este plăcută. Opinia ziariştilor este importantă şi pentru mine. Ţin la ea şi, de regulă, colaborez în spiritul corectitudinii posibile cu toţi.

- Prin faptele, performanţele realizate în condiţii rurale, sînteţi unicul antrenor moldovean. Doriţi să reînviaţi în memorie decizia luată în urmă cu mulţi ani de a reveni în satul natal, Grimăncăuţi (Briceni), şi de a activa acolo. A fost uşor sau dificil să o luaţi?

- Eu sînt dinamovist cu stagiu. Între 1970 şi 1976, m-am antrenat la clubul “Dinamo” sub îndrumarea dlui Pavel Luşcevschi, un om dedat trup şi suflet boxului. În 1974, mi-au făcut chiar şi carte de muncă, mi-au dat ore de antrenamente, fiind încă student. În 1975, am absolvit Institutul Pedagogic “Ion Creangă”, cu note bune, şi am fost repartizat la lucru în capitală. Era o favoare atunci. Peste aproximativ trei luni, am fost înrolat în armată.

În 1976, după încheierea serviciului militar, am înţeles că n-am ce căuta  la Chişinău. Mama era bolnavă. Tatăl nu mai era printre noi. Am început să lucrez în sat aşa cum înţelegeam eu, cum mă ducea mintea, cum învăţasem şi cum mă antrenasem. În şcoală era o sală de sport mică, dărîmată, fără încălzire. Am reparat-o şi am lucrat acolo pînă în 1987. Apoi am trecut în Casa de cultură. Au fost multe piedici, dar, pînă la urmă, mi-au dat voie şi am stricat două cămăruţe mici, făcînd una mai mare: de 9 metri lungime şi de  5  lăţime. Am instalat ringul şi am lucrat acolo pînă în 1999, cînd ne-au oferit localul primăriei. Aici am activat pînă în 2004, după care am construit Şcoala specializată de box din Grimăncăuţi. A fost greu,  foarte greu, dar, pînă la urmă, am învins.

- Parcurgeţi imaginar această cale pînă la podiumul olimpic, pe care au ajuns elevii D-voastră, Vitalie Gruşac, Veaceslav Gojan, campion european anul curent, medaliatul cu bronz la Europene Victor Cotiujanschi, olimpicul de la Londra, anul viitor, Vasile Belous…

- Este o poveste lungă pînă la medaliile olimpice din 2000 de la Sydney şi Beijing (2008), aurul obţinut în premieră în istoria sportului moldovenesc de Veaceslav Gojan la Ankara. La moment, mă preocupă cel mai mult Veaceslav Gojan, calificarea lui la Jocurile Olimpice. În categoria sa au mai rămas încă şase boxeri foarte valoroşi. Însă va obţine bilet olimpic de acreditare numai unul dintre ei. El este favoritul numărul unu. Dar asta încă nu înseamnă că este calificat.Toţi se pregătesc, toţi sînt tari.

- Vasile Belous s-a calificat deja la Olimpiada de la Londra. Ce face în prezent, care-i programul pregătirilor de turneul olimpic, ce obiective aţi trasat?

- El a avut un sezon competiţional supraîncărcat. A participat la multe turnee, a fost în multe cantonamente, a avut meciuri grele. El a obosit moral, psihic. După Mondialele din toamnă, cînd un singur punct nu i-a ajuns pînă la medalie, i-am dat o pauză, o refacere de aproximativ două luni. Odihneşte-te, fă ce vrei numai respectă regimul sportiv – alergări uşoare, sala de forţă la dorinţă – nu te culca pe laurii calificării, fiindcă acesta-i doar unul dintre paşii făcuţi spre podiumul de premiere. Urmează să-i facem,  să-i gîndim pe următorii. Deci, pauză pînă după sărbătorile de Revelion, după care elaborăm programul pregătirilor, îi explic ce vreau de la el, îl ascult ce spune şi pornim încetişor… spre Londra.

Eu am programul meu de pregătiri, verificat de practica cu cele două medalii olimpice. Ştiu ce şi cum să fac, unde să pun, de unde să iau. Doar să nu-mi încurce, să nu îndrăznească cineva să  mă-nveţe ce să fac.

Desigur, solicit ajutorul, sprijinul tuturor instituţiilor interesate: Ministerul Tineretului şi Sportului, Comitetul Naţional Olimpic, Federaţia Moldovenească de Box, Clubul Sportiv Central “Dinamo”, primăria din Grimăncăuţi etc.

- După ce anul curent aţi primit gradul de colonel de poliţie, nu Vă vizitează uneori gîndul la epoleţii de general, fapt ce a fost, de exemplu, posibil în unele ţări cînd antrenorii obţineau rezultate internaţionale de excepţie?

- Vorba vine: “Fiecare soldat visează să devină general”. Problema, însă, este foarte dificilă, iar misiunea este uneori la limita imposibilului. Rezultatul final depinde de o sumedenie de factori, nuanţe, detalii. Nimic nu poate fi întîmplător la Jocurile Olimpice. Am putea califica meritorie şi o poziţionare în primii opt, şase boxeri ai categoriei. Fantastic, nespus de frumos ar fi un loc pe podium. Uneori de domeniul incredibilului poate fi gîndul la o medalie de aur, dar aşa ceva, cu un concurs favorabil de circumstanţe, poate deveni realitate, fapt. Iată atunci, conform înţelegerii, o să servim o bere şi la Londra, ca şi la Beijing.

- În finalul interviului, cîteva întrebări-blitz. Indicaţi succint rolul soţiei D-voastră, dna Svetlana, în obţinerea performanţelor.

- Este enorm şi în postura de director al Şcolii specializate de box, dar şi ca soţie, mamă.

- Ce iubiţi, ce Vă place la nebunie în această viaţă, lume?

- (Zîmbeşte larg). Boxul, antrenamentele.

- Ce Vă displace, ce urîţi, ce condamnaţi?

- Trădarea, făţărnicia.

- Culoarea preferată.

- Verdele. Primăvara, cînd pomii înfloresc, totul se îmbracă în haine noi.

- Interpretul (interpreta) preferată.

- Ion Suruceanu. Mare artist. Îmi place şi Nicolae Botgros cu orchestra “Lăutarii”, Mihai Ciobanu, Constantin Rotaru.

- Filmul care poţi să-l vizionezi de mai multe ori.

- “Ştrafbat”. Tatăl a luptat în Cel de-al Doilea Război Mondial. Îmi povestea multe lucruri, dar mă prevenea: “Totul rămîne între noi”. Abia mai tîrziu, după “perestroika”, a devenit posibil să spunem adevăruri ca şi în acest film despre care auzisem în urmă cu mulţi ani.

Îmi plac filmele istorice, documentare despre personalităţi.

- Visurile neîmplinite…

- Un campion olimpic, încă cîţiva nepoţei.

Ion ROBU