În atenţia băgătorilor de samă care îmblau pe sub masă cînd colaboram duios cu Grigore Vieru şi a celor mai dincoace care dormeau duşi pe ceea lume cînd noi scriam articole de bine despre Vieru

Răspuns unui intelectual cu vinegret pe faţă

Bobocule, nu-l pot urî pe Vieru, dimpotrivă, i-am consacrat şi o suită din 5 materiale în “Săptămîna”, pentru care regretatul poet mi-a şi mulţumit, cu toate că eram nefraţi întru unire. Eu nu-l detest pe Vieru, îi detest pe cei care, cu numele lui pe buze, îşi etalează mizeria intelectuală şi naţionalismul de grotă. Luaţi-aminte: fără să-i cunoască opera. (Toţi pe buze-avînd virtute, iar în ei monedă calpă, quintesenţă de mizerii de la creştet pînă-n talpă.) Unionismul de baltă nu adaugă intelect, el emană doar miasme.  Pe români îi iubesc mai mult ca tine, bobocule, pentru că-i iubesc aşa, dezinteresat, pe cînd tu îi iubeşti  pe bani. Şi dacă nu ţi-ar da bani, ai rămîne fără gazetă, şi, rămînînd fără gazetă, ai povesti  la cîte înjosiri ai fost supus cînd te duceai să ridici leii româneşti de la Bucureşti… (Între altele, ai fi cu mult mai convingător dacă l-ai critica pe Filat pe lei moldoveneşti, nu pe lei româneşti.) Accept să fiu etichetat antiromân,  dacă acest business este izvor nesecat de lei româneşti, căci pe Timpuri ruşinoase cărările vieţii sînt şi grele, şi înguste şi trebuie să ne susţinem unii pe alţii, deoarece sîntem de-ai noştri, moldoveni, pînă la urmă. Reiterez: accept să fiu antiromân dacă afacerea  voastră porcească vă adaugă pietre de jad  în treucă. (v.m.)

Nu ştiu de ce, în Moldova noastră eşti supus unui mare pericol dacă încerci să gîndeşti sau să interpretezi nişte lucruri. Nu ştiu de ce, dacă încerci să te pronunţi despre nişte evenimente care “dor”, imediat eşti etichetat drept anti nu ştiu ce. Nu ştiu de ce, unor persoane le este convenabil să nu se vorbească, să fie trecute sub tăcere nişte fenomene sinuoase, iar ţipătul sfîşietor al istoriei să fie redus la “Dureri înăbuşite”, după cum scria Sadoveanu. Pe mine  mă arde obrazul cînd citesc atacurile din presa românească la adresa  lui Grigore Vieru. Însuşi dl Vieru recunoaşte că, citez, “mi-au pricinuit  multe dureri miticii dîmboviţeni”. Cu toate acestea, dl Vieru parcă ar  încerca să-mi spună: da, e adevărat că sîntem trataţi cu un “aer de  superioritate subţirel-persiflant”, dar nu e timpul, locul şi cazul ca toate acestea să fie scoase în prăjină. Adică, trebuie să citesc, dar să tac. Dle Vieru,  avea Caragiale o vorbă: voi şedeţi cu genunchii pe coji de nucă şi nu scoateţi un cuvînt, însă eu, zicea scriitorul, nu pot să tac cînd mă aflu în atare poziţie: ţip. Tăcerea asta complicitară parcă ar avea un sens. Hai să tăcem acum, hai să ne ducem mai întîi lucrul pînă la capăt şi după aceea vom face regulă în casa noastră, îi vom pune la punct pe căţălanii dîmboviţeni. Dacă-ar fi aşa… Însă istoria a demonstrat: elementul nociv dîmboviţean a reuşit să se impună, să dicteze celorlalţi,  aşa încît un poet de talia dumitale, o personalitate a spiritualităţii româneşti, a devenit obiect de huiduială pentru miticii bucureşteni. Şi asta-i în cazul dumitale, om de talent, dar ce să zicem  de oamenii de rînd, de oamenii din Pererîta dumitale sau din Costeştii mei?

Vă daţi sama la ce înjosiri ar fi supuşi ei? Apropo: dumitale personal  îţi place cum sînt trataţi moldovenii din dreapta Prutului? Pe dumneata nu te doare inima că judeţele moldoveneşti sînt cele mai sărace unităţi administrativ-teritoriale din România? Asta oare să fie esenţa statului unitar român despre care vorbeşte preşedintele Iliescu?  Iar dacă se procedează aşa cu una din componentele de bază ale  statului român de la 1859, e uşor să ne imaginăm cum ar fi tratată  Basarabia (căci cum a fost tratată vom vorbi în alte articole) în cadrul României mari. Eu nu zic că am dus-o mai uşor în cadrul Imperiului Rus, cu politica lui de deznaţionalizare, dar populaţia din ţinut nu s-a bucurat de un tratament frăţesc nici în perioada 1918-1940. Căci, dacă ar fi fost altfel, astăzi cetăţenii Republicii Moldova ar avea o cu totul altă atitudine faţă de ideea unirii, la care ţineţi Dumneavoastră foarte mult. Dle Vieru, atîta timp cît o să trecem sub tăcere nişte lucruri, în numele idealului naţional, noi nu ne vom apropia nici cu un milimetru  de el, ba din contra, îl vom îndepărta. În articolul din “LA”, vă  referiţi la două nume: Mateevici şi Stere. Ar trebui să fim mai prudenţi  cînd le înregimentăm în rîndul unioniştilor. Nu sînt cele mai fericite  exemple, căci iată ce scria unul dintre ei la 4 februarie 1918: “Cu trei  ani în urmă (cînd Moldova era încă integrată în Rusia ţaristă – n.n.), noi  am fi putut trece Prutul ca eliberatori şi am fi putut fi întîmpinaţi cu braţele deschise de fraţii noştri împilaţi. Astăzi însă guvernanţii de la Iaşi intră în aceste teritorii ca nişte cotropitori, împotriva voinţei Basarabiei, exprimată de Sfatul Ţării…” (Constantin Stere, ziarul “Lumina”).

Domnule Vieru, vă respect pe Dumneavoastră ca poet. Noi n-am reprodus nici un articol în care ţîncălanii de pe Dîmboviţa şi-au bătut joc de Dumneavoastră. Dar să lăsăm ţîncălanii la o parte. Apare întrebarea: de ce oficialităţile dîmboviţene nu încearcă  măcar să vă şteargă scuipatul de pe obraz? De ce în manualele  şcolare din România nu figurează frecvent numele lui Grigore Vieru, măcar la capitolul poezie didactică? Sau pentru copilul român nu e recomandabil să studieze la lecţii “Balada celor cinci motănaşi”? Ce fel de frăţie, ce fel de unitate de spirit e asta, dle Vieru? Chiar să nu ne mişte deloc faptul că unul dintre piscurile literaturii române, Mihail Sadoveanu, a fost aruncat în cămara cu vechituri a culturii noastre? Cînd le vorbesc de asta fraţilor de peste Prut, ei se iută  la mine ca la un Dandanache provincial, care nu  înţelege că scrierile conului Mihai sînt nişte lălăieli kilometrice moldoveneşti, depăşite de timp. În plus, mă mai fac şi prost: “Nu mai  este aşa, domnule, ai halucinaţii”. Noroc de  dl Mihail Constantinescu, lider sindical în Federaţia “Spiru Haret” din România, care scrie negru pe  alb: “Există o conspiraţie împotriva lui Sadoveanu”.

Lucrurile sînt evidente, dle Vieru, le cunoşti şi dumneata. De la moartea lui Dej, în România s-a declanşat o campanie bine deghizată de eliminare a elementului moldovenesc din cultura română, element care a constituit şi mai constituie, după părerea mea, vîrful de lance al acestei culturi. Campania s-a desfăşurat sistematic, a fost susţinută pe toate căile de Dictator, aşa încît dulcele grai moldovenesc a devenit ceva desuet pentru fondul lexical al limbii române contemporane. În 25 de ani, ea a fost franţuzită în aşa măsură, încît putem susţine că cei cu nu ştiu cîte măsele în gură au reuşit să creeze altă limbă română, o limbă  română artificială. Exemplific: Dicţionarul lui Lazăr Şăineanu (îmbogăţit)  conţine 77.000 de cuvinte, iar Noul dicţionar de neologisme (Bucureşti  1997) include 65.000 de cuvinte! Tăcem, dle Vieru? Da de ce să nu taci dacă o cere cauza! Care cauză? – Cauza limbii române pe care croitorii dîmboviţeni au sluţit-o de n-o mai poţi recunoaşte?

Cît despre cultura română şi populaţia din Republica Moldova. Am făcut tot posibilul ca s-o propag pe paginile săptămînalului. Copiii noştri trebuie să asimileze de la A la Z această cultură. Tot ce e mai  de valoare în ea: Coşbuc, Arghezi, Rebreanu, Minulescu, Caragiale,  Preda, Dinescu, Stănescu, Buzura, Goga, Blaga, toţi scriitori de  dincolo de Milcov…  Numai că truda aceasta nu prea se vrea a fi  observată. Se observă altceva. Încercările noastre de a le lămuri  fraţilor de peste Prut că sîntem şi noi oameni şi că şmecherismele  lor sînt cusute cu aţă albă şi se văd de la o poştă, iar acolo unde ei se consideră deştepţi, noi ne uităm la ei ca la nişte copii stricători, care, pentru un harbuz copt, vor să treacă prin cuţite întreaga harbuzărie. Frăţia înseamnă egalitate, dar nu aer de superioritate,  o superioritate lipsită de fond.

Dumneavoastră vedeţi buba şi închideţi ochii; eu o văd, vorbesc despre ea şi am să tot vorbesc pînă cînd cel puţin trei poezii de-ale lui Liviu Damian vor fi introduse în manualele şcolare de peste Prut. Şi orice încercare de a mă opri din drumul pe care am pornit e absolut inutilă. Puţin mă interesează ce crede Lucinschi  despre articolele mele. Puţin mă interesează lătratul ţîncălanilor bucureşteni sau chişinăuieni.

În încheiere, vă mulţumesc frumos că m-aţi luat în samă. Pentru că e o plăcere să stai de vorbă cu un om deştept. Între altele, vreau să vă spun că, spre deosebire de actualii dumneavoastră prieteni-unionişti, dumneata ai fost unul dintre puţinii oameni de cultură care n-a colaborat activ cu fostul regim. Pentru că, orice s-ar spune, în faţa talentului, pînă şi cei mai înveteraţi reprezentanţi ai ideologiei comuniste făceau un pas înapoi. Aş vrea totuşi să vă întreb ceva: de ce şi eu, şi dumneata eram români în timpul comunismului, atunci cînd încercam să introducem un pic de spirit românesc în publicaţia la care activam, iar astăzi, în democraţie, dumneata eşti bun român cu acei care scriau donosuri la CC despre opera dumitale publicată  în ziarul “Tinerimea Moldovei”? De ce actuala bolboroseală politică  unionistă a celor care au beneficiat de toate favorurile  regimului comunist, cîntîndu-l pătimaş, îi înalţă ca scriitori, iar  pe alţii politica îi ucide?   Sper că discuţia noastră va continua raţional-teluric, la fel de civilizat,  eliminînd din uz atributele evului inchiziţional.

(octombrie, 2007)