Redactorul

În 1957, Doinaş a fost condamnat la închisoare pentru “omisiune de denunţ”. Marcel Petrişor era cel pe care Doinaş nu-l denunţase. Acesta facuse o vizită la redacţia revistei “Teatrul” şi le-a spus tuturor la plecare să vină a doua zi în Piaţa Universităţii la un miting anticomunist. Aceasta se întîmpla pe fondul mişcărilor revoluţionare din Ungaria, în 1956, care nu conveneau regimului vremii. După ce Marcel Petrişor a fost arestat şi i-a denunţat pe cei care se aflau prezenţi cînd vorbise despre manifestaţie, Ştefan Augustin Doinaş a fost arestat. (preluat dupa www.revista22.ro)

Astăzi masa noastră e mai bogată, pentru că am invitat şi femeile la petrecere

Prostia mea cea omenească. Pe vremea cînd lucram la “Tinerimea Moldovei”, nici prin cap să-mi treacă că printre noi s-ar afla turnători. Ştiam că în redacţie există doi oameni care sînt puşi să păzească puritatea ideii: redactorul şi locţiitorul său. Unul era Mihail Guzun, al doilea, Sergiu Manea. Însă ambii doi erau oameni de bine, oameni aşezaţi şi la locul lor, aşa încît eram siguri că tot pizdeojul nostru nu va deveni un bun al feciorelnicei noastre securităţi, mai pe scurt: KăGăBă. Ei îşi făceau datoria: “Ian mai închide gura ta cea proastă”, iar noi ne continuam “leorbăitul”, lehăitul.

Ziua la “Tinerimea” începea aşa:  dimineaţa, şeful

Sergiu Manea

intra prin cabinete şi ne anunţa cu un glas ameninţător: “Gata, am terminat-o cu beţiile în redacţie”. Ca pe la ora cinci după-amiază, să intre la secretariat, să scoată din buzunar o bancnotă şi să zică: “Eu pun trei ruble. Cine pune mai mult?” |in minte, odată am adus în redacţie doi saci de şampanie, cumpărată de la alimentara din capătul de jos al străzii Puşkin… Beţiile crîncene de la “Tinerimea” merită să fie descrise mai pe larg, mai amănunţit; dar astăzi sîntem obligaţi să respectăm tema la care ne-am angajat să trudim.

…Aşadar, după ce ultimele materiale erau trimise la tipografie, în secretariat începea sabantuiul. Rachioaş, trei pîini, două borcane de ” икра kабачковая”, de care ţi se făcea silă numai uitîndu-te la ea, căci, cum ziceau ruşii, era гомнистого цвета, dar o acceptam aşa cum era, fiindcă ne conduceam de principiul: “Băutura-i temelie, iar mîncarea-i fudulie”.

Mi-l amintesc pe Mihail Stepanovici şezînd pe pervazul lat al ferestrei ce dădea în curtea editurii “Universul”, şi parcă văd cum unul dintre noi dădea startul unui joc ridicol şi meschin, cum ar spune poetul. Atunci cînd vedeam că băutura e pe sfîrşite şi că noi ne-am mai duce după cîteva sticle de rachiu, însă, ştiind că redactorul se va opune, constatînd că ajunge pe ziua de azi, cineva începea să povestească o anecdotă politică: “Vasăzică, se duce Leonid Ilici Brejnev la dikii pleaj. Acolo…” În momentul în care se pomenea numele lui Brejnev, redactorul nostru sărea ca ars de pe privaz şi, astupîndu-şi urechile cu palmele, ieşea glonte din cabinet…

La v(i)olantă

După care, trăgeam la degete şi unul dintre noi se ducea după băutură, strigîndu-i-se din urmă să cumpere şi “măcar un baton”…

Vorba lui Macedonski, noi “pe-atunci eram falnic avânt… priveam, dintre oameni, spre stele”. Nu ne puneam întrebări (“Oare de ce Mişa iese din cabinet cînd spunem anecdote politice?”), ne bucuram că mai putem bea în voie încă vreo două ceasuri de vreme şi cînta de să răsune “Casa Presei” cîntecul fraţilor Petreuş “C-aşa beau oamenii buni…”

Au trecut ani şi ani de-atunci şi abia acum, pe Timpuri ruşinoase, îmi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau prin părţile noastre pe cînd începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica jurnalist la “Casa Presei” în oraşul Chişinău. Şi abia acum văd cît de oameni au fost unii oameni pe timpul sovieticilor şi ce animale nesimţite sînt foştii turnători la securitate.

Zi de naştere. Prilej pentru o beţie ordinară

Abia mai tîrziu mi-am dat sama că printre noi, la acele crîncene beţii de la “Tinerimea…”, se aflau cîţiva inşi care ne denunţau la securitate. Mişa Guzun îi cunoştea, probabil, pentru că îi primea la lucru fiind recomandaţi de către organele de resort. Şi, om bun la suflet, care nu vrea să facă altora rău, ieşea glonte din cabinet ca să nu fie condamnat mai apoi pentru “omisiune de denunţ”. Ca, pe timpuri, Ştefan Augustin Doinaş.

Astăzi, dîndu-mi sama de calvarul prin care trecea redactorul nostru ca să rămînă cît de cît om în acele timpuri inumane, încerc să rebobinez firul memoriei şi să-mi amintesc de nişte tipi bizari care apăreau în redacţia noastră, tipi care n-aveau nici în clin, nici în mînecă cu scrisul sau pentru care scrisul era mai mult decît o povară.

La o întîlnire cu cititorii

Noi însă rîdeam ca proştii cînd Mişa vroia să fie om cu noi…