Cu gîndiri şi cu imagini, înnegrit-a multe pagini…

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,

Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,

Nu spera cînd vezi mişeii
La izbîndă făcînd punte,

Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;

Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;

Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămîi la toate rece.

Negru-i gîndul, şchiop e versul.

Mai suna-vei, dulce corn,
Pentru mine vreodată?
Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac…
Universul fără margini e în degetul lui mic,
La-nceput, pe cînd fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Dar deodat-un punct se mişcă… cel întîi şi singur.
Iată-l

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pămîntul nostru muşunoaie de
furnici;

Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură
cu cotul

Fericească-l scriitorii, toată lumea
recunoască-l…
Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrînul
dascăl?

Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el

Cînd cu sete cauţi forma ce să poată să
te-ncapă,
Să le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apă?-

Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste,
Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste,

Azi adeseori femeia, ca şi lumea, e o şcoală,

Atunci lumea cea gîndită pentru noi avea fiinţă,
Şi, din contra, cea aievea ne părea cu
neputinţă.

Iar în lumea cea comună a visa e un pericul,
Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti
ridicul.

Dacă port cu uşurinţă şi cu zîmbet a lor ură,
Laudele lor desigur m-ar mîhni peste măsură.

De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi
pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace,
de-i război.

Am jurat ca peste dînşii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…

După vremuri mulţi veniră, începînd cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;

Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pămînt.

Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?

Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…

Mircea însuşi mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare,

“De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,

Vînturile, valurile…

De-i goni fie norocul
Fie idealurile…

Rămîneţi în umbră sfîntă, Basarabi şi voi
Muşatini,

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea
ce o să cer?

Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,

Panglicari în ale ţării, cari joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia
minciunii?

Nici visezi că înainte-ţi stă un stîlp de cafenele,
Ce îşi rîde de-aste vorbe îngînîndu-le pe ele.

Quintesenţă de mizerii de la creştet pînă-n talpă,

Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei
Golii,

Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpînă şi pe ţară şi pe noi!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi
nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!

Ce a scos din voi Apusul, cînd nimic nu e
de scos?

Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,

O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră
sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se
mai trece?

Cînd vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vînează şi cîştigul fără muncă,

Prea v-aţi arătat arama, sfîşiind această ţară,

Cum nu vii tu, |epeş doamne, ca punînd mîna
pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

De a vîrstei ei căldură fragii sînului se coc.

Căci pe rînd şi-astupă gura cînd cu gura
se adapă;

Escelenţa, bezedeaua
Cu mîndrie poartă steaua
Ce cu stimă i-a fost dată
C-a putut a fi licheaua
Ce la rus ş-aplecat capul
Şi la turc a-aprins luleaua

‘N-alte ţări e-onoare mare
Decoraţia şi steaua,
Dar ce merite-are dînsul
Escelenţa, bezedeaua?

E o carte măsluită
Toată viaţa lui, licheaua,

Ci trăieşte, chinuieşte
Şi de toate pătimeşte
Ş-ai s-auzi cum iarba creşte.

Nu se trec la noi potcoave
De la iepe demult moarte
Pune-te de-nvaţă, dragă:
Nu ştii carte, nu ştii carte.

Eu nu voi nimic, nimica,
Decît pace, pace, pace.

Multe flori sunt, dar puţine
Rod în lume o să poarte,

E uşor a scrie versuri,
Cînd nimic nu ai a spune,

Critici voi, cu flori deşerte,
Care roade n-aţi adus -
E uşor a scrie versuri,
Cînd nimic nu ai de spus.

Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai
băut de-o lună.

Vino somn – ori vino moarte. Pentru mine
e totuna

Preoţi cu crucea-n frunte, visternici de mistere,
Voi sunteţi sarea lumei, formaţi inima ei.
E rău numai că ziua staţi pe mîncat şi bere
Şi sara pe minciune şi noaptea pe femei.

“Nu-nvie morţii – e-n zadar, copile!”

Voi ne duceţi spre pieire,
Bismarqueuri de falsă marcă.

Eşti prea frumoasă, Doamnă, şi prea mult
te iubesc!

Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

De-mi vorbiţi mă fac că n-aud,
Nu zic ba şi nu mă laud,

Căci menirea vieţii mele
E pe mine să mă caut.

Tu ai vrea tot să meargă pe-a sa cale,
Eu celui slab îi sunt în ajutor.

Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,
Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.

O, adevăr sublime – o, tinichea şi paie!

Mă cunoşteau vecinii toţi -
Tu nu m-ai cunoscut.

O zi din viaţă să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

Ai fi trăit în veci de veci
Şi rînduri de vieţi,

Căci te iubeam cu ochi păgîni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrîni
Părinţii din părinţi.

Căci azi le semeni tuturor
La umblet şi la port

Codrule cu rîuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tînar precum eşti
Tot mereu întinereşti.

Ce mi-i vremea, cînd de veacuri
Stele-mi scînteie pe lacuri,
Ca de-i vremea rea sau bună,
Vîntu-mi bate, frunza-mi sună;
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.

Numai omu-i schimbător,
Pe pamînt rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămînem…

Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,
Iar vîntul zvîrle-n geamuri grele picuri;

Sunt ani la mijloc şi încă mulţi vor trece
Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm,
Dar tot mereu gîndesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari şi mînă rece.

Cînd însuşi glasul gîndurilor tace,
Mă-ngînă cîntul unei dulci evlavii,
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?

Pe veci pierduto, vecinic adorato!

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta;

Ci tu rămîi în floare ca luna lui april,
Cu ochii mari şi umezi, cu zîmbet de copil,

O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi,
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;

Şi întorcîndu-ţi faţa spre umărul tău stîng,
În ochii fericirii mă uit pierdut şi plîng.

Zadarnic după umbra ta dulce le întind:
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.

Te duci şi ani de suferinţă
N-or să te vază ochii-mi trişti,
Înamoraţi de-a ta fiinţă,
De cum zîmbeşti, de cum te mişti.

Notă. Versurile de mai sus sînt doar o selecţie subiectivă din opera eminesciană. Unele texte (“Luceafărul”, “Rugăciunea unui dac” ş.a.) nu le-am abordat. Dacă în şcoala medie de cultură generală l-am fi studiat pe Eminescu precum ruşii pe Puşkin, precum studenţii regretatului profesor Ion Osadcenco, apoi versurile de mai sus sau măcar o parte din ele ar fi putut deveni expresii înaripate. Cu părere de rău, în şcoala noastră Eminescu mai este încă o povară, precum a fost şi pentru mine la timpul meu. Cu toate că el ar trebui studiat ca un Catehism, mai întîi prin metoda “mi, ţi, vi, li, si”, adică învăţatul pe de rost, ca mai apoi să vină şi întrebările, şi aprofundările în conţinutul operei. (v.m.)