Nu-mi plac revistele care se ţin de vedete. Nici emisiunile tv de acest fel nu-mi plac. Nu-mi place, sau poate chiar mai mult, să citesc cum interpreta X merge la sala de forţă, pentru a-şi scoate buricul din grăsimi. Nu-mi place să urmăresc în format TV şirul căsătoriilor unui tip care e dat drept vedetă. Probabil şi acesta este unul din motivele din care aleg filme din lumea animalelor sau sfaturi pentru grădinărit.
Ştiu că crearea şi promovarea vip-urilor este o afacere şi că după veniturile pe care le generează lasă mult în urmă proiecte în care cineva plantează şi îngrijeşte zeci de hectare de vie sau în care altcineva repară maşini, sau altcineva coace piine într-o brutărie privată. Dar aspectul economic al acestui subiect nu mă interesează aproape deloc. Altceva mă deranjează. Că tipa din sala de forţă, dată mult în ziare şi la televizor, mi-e împinsă mie ca model. Că tipul care a făcut acrobaţie pe inele de logodnă e impus şi el ca model. Nu mie, că eu poate şi mi-aş putea scoate inelul de logodnă de pe degetul îngroşat de ani, dar cum să-l scot din cap?! Că inelul pe care-l port e, de fapt, o verigă dintr-un lanţ cu care sîntem prinşi şi eu, şi soţia mea, şi copiii mei, şi rudele mele, şi surorile soţiei mele, şi mulţi, mulţi alţii care, la desprinderea din acest lung şir doar a unei verigi se împrăştie ca pufuleţii de păpădie într-o uşoară suflare de vînt. El e dat drept model copiilor mei, care nu au încă inelul în cap. Ei citesc ziarul şi privesc televizorul, de unde trebuie să înţeleagă cum, de fapt, este viaţa asta. Să înţeleagă că seara te căsătoreşti, iar dimineaţa divorţezi. Cît priveşte cauzele? |i se dau şi formule gata – “Totuşi nu e stilul meu” sau “Am ales libertatea”, sau “Rămînem prieteni” sau alte prostii spuse frumos şi cu accentul bine potrivit în studiouri. Ei privesc televizorul şi trebuie să înţeleagă că ceea ce fac ei e greşit. Am în vedere studiile la universitate. Sau munca lor. Că şi ceea ce face mama tot greşit e. Am în vedere pedagogia de care se ţine deja de vreo treizeci de ani. Multe, foarte multe greşeli se comit în toată viaţa asta. Că profesori, medici, ingineri, agricultori, contabili, avocaţi etc. s-au făcut cei care nu au fost în stare să ajungă vedetă la timpul lor. Nu au ştiut cum să scuture din buric în lumina reflectoarelor şi nu au acceptat să li se prindă inelul de urechea stîngă.
Dar totuşi există şi o altă lume.
Uneori, mă prinde cîte un sughiţ care îmi pare un pic suspect. Uneori, dispar nu ştiu unde literele din textul pe care-l citesc. Uneori, îmi pare un pic cam palid amicul meu şi atunci iau telefonul şi formez numărul doctorului Smolniţchi. E medicul pe care, dacă nu aţi fost internat în spitalul numărul unu din Chişinău şi dacă nu locuiţi cumva într-un bloc la marginea oraşului, nu prea aveţi de unde să-l cunoaşteţi. Pentru că doctorul Smolniţchi nu e vedetă. El nu a apărut niciodată în nici o revistă. El nu a fost dat la televizor. Nu i s-a solicitat nici un interviu. Nu a fost întrebat nici măcar în stradă, din întîmplare, unde îşi va petrece vacanţa. Nu a prăjit cartofi LIVE la TV. Nu a fost invitat pe la fourchette-uri şi nu a rostit discursuri politice în care noi să ne regăsim mai bogaţi, mai sănătoşi, mai neîntrebaţi prin vame unde mergem şi ce avem în geantă. Doctorul Smolniţchi vine de peste treizeci de ani cu primul troleibuz spre un halat alb pe care îl îmbracă dimineaţa şi îl pune pe umerar spre seară. Are cîteva saloane în care pacienţii se tot schimbă şi se tot schimbă. Mie îmi pare trist tot ce se întîmplă acolo. Nu doar acolo. În general, în spitale. Dar acolo – un pic mai trist e. Cu mulţi ani în urmă, fusese internată aici şi mama. Parcă o văd şi azi în uşa blocului prin care astăzi alte mame trec. Alţi doctori erau atunci aici. E trist şi parcă te cuprinde frica. O frică peste care, ca un val de lumină, cade speranţa. Şi mîna doctorului lăsată pe umărul tău e parcă mîna lui Dumnezeu.
Doctorul Smolniţchi a crescut trei copii. Şi inelul pe care îl poartă e, de fapt, o verigă într-un lanţ în care e prinsă-atît de multă lume. Băiatul cel mare, doctor şi el, al doilea, care are deja pîinea sa, domnişoara. Cum e să creşti trei copii? Cum e să înveţi trei copii? Cum e să-i ţii lîngă tine? Şi să aibă fiecare din ei un loc de muncă fără ca tata să fi mers la ministru, să fi căutat nănaşi cu poziţie socială. E poate cel mai greu lucru din cîte le-a avut de făcut doctorul Smolniţchi.
Spuneam că există şi o altă lume. O lume în care pedagogii învaţă copii, o lume în care oamenii construiesc case şi în care medicii vindecă oameni. Numai că ei, aşa mulţi cum îi ştim, nu sînt căutaţi de televiziuni. Un medic va fi dat la TV doar dacă i-ar tăia urechea vreunui pacient sau dacă îi va administra doze greşite. Un pedagog va fi dat la televizor doar dacă ar lovi un copil, dar şi atunci filmat cu telefonul mobil. Nu e nimic neobişnuit în a-ţi face meseria cum trebuie. Asta nu se încadrează în genul modelelor.
Iată de ce, doctore, nimeni, niciodată pînă azi nu te-a chemat nicăieri. Pentru că ai făcut lucruri obişnuite. Adică ai lecuit oameni.
În faţa spitalului e greu să găseşti loc de parcare. Vine şi personalul instituţiei cu automobilul, dar majoritatea dintre cele parcate aici sînt ale pacienţilor şi ale vizitatorilor. Nu vreau să dau drept model puţinul. Vreau să se înţeleagă că cei care ar putea fi daţi ca model au totuşi extrem de puţin. Că cei care se tratează sînt mult peste cei care tratează. Că un vopsitor de automobile este mult mai bogat decît un şef de secţie într-un spital. Şi asta chiar dacă vopsitorul a însuşit meseria timp de o săptămînă-două trăgînd cu ochiul la cei ce vopseau, pe cînd un medic a studiat cel puţin şapte ani. Şi de cele mai multe ori, în baza unui contract de studii extrem de costisitor.
Printre maşinile parcate în faţa spitalului numărul unu, ştiu bine, e şi maşina vopsitorului.
