Frumoasă ţară, România. România, am impresia, este o ţară încrîncenată, convulsionată, serioasă ca Dobitocul de la marginea Chişinăului. Gluma sănătoasă pare că a dispărut  din această ţară frumoasă. Diatriba e la putere, catilinarele, satira abjectă. Orice altfel de comportament e taxat. Nu-s suporterul lui Băsescu, dar să recunoaştem adevărul: Domnia sa glumeşte sănătos şi cu dedesubturi. Dedesubturile nu-s altceva decît nişte revelaţii, dar pentru a le avea trebuie să faci un efort de imaginaţie. Iar imaginaţia e soră cu arta, dragă, imaginaţia e picurată de Dumnezeu în capetele oamenilor, soro.

Numai că în România de astăzi, devenită peste noapte foarte credincioasă, foarte serioasă, care nu rîde cu gura deschisă, e o blasfemie să faci o glumă mai deocheată. Elegantele românce strîmbă din nas cînd aud în public de  huludeţ, dar nu reacţionează deloc în familie la bida mă-sii. Asta mi-a spus-o un moldovan de-al nostru, care nu ştia cum să-şi scoată mai repede fetiţele de 5 şi de 7 ani din casa unei familii de români, la care sosise în ospeţie.

În septembrie 2007, o maşină Logan, condusă de un şofer din Sălaj, a lovit în plin un măgar care se afla pe şosea. Pagubele au fost suportate de firma de asigurări care, ulterior, a vrut să le îndrepte împotriva proprietarului măgarului. Pentru asta, trebuia identificat proprietarul. Poliţiştii din Beltiug au spus că nu se poate identifica proprietarul, pentru că nu are cip, în timp ce toţi măgarii din comună au. Deci, măgarul nu era din raza localităţii, au concluzionat poliţiştii.

Pentru că firma de asigurări insista, anchetatorii s-au documentat mai bine. De această dată, au apelat la medicul veterinar al satului, care le-a dat soluţia salvatoare. Pe 4 iunie, poliţiştii comunicau asiguratorului: “Din verificările efectuate, am stabilit că acest animal, respectiv măgarul, parcurge zeci de kilometri în căutarea femelei pentru împerechere, astfel că nu am putut identifica proprietarul acestuia.” Adresa e emisă de postul de poliţie din comuna Beltiug.

Conducerea IPJ Satu Mare a ordonat verificări, pentru a vedea cine a semnat documentul şi dacă s-au respectat procedurile în dosarul accidentului.

Să ai un text superb, care poate trezi un rîs homeric, un text demn de pana lui Cervantes şi să rămîi stană de piatră, să nu-ţi tremure măcar un muşchi pe faţă, mai mult, după ce-l citeşti, să rămîi molfuz şi să dai dispoziţie “pentru a vedea cine a semnat documentul” -  e prea de tot.

Mai mult, jurnaliştii de la un post de televiziune, literaţi şi ei, dragă Doamne, au citit încruntaţi comunicarea poliţiştilor cu patos cetăţenesc: încruntaţi, au atacat vehement inspectoratul de poliţie pentru “bădărănia” comisă. Halal!  Ceva se întîmplă cu poporul român. Am impresia că pe timpul lui Ceauşescu se rîdea mai mult în România.

Ca să nu părem needucaţi şi bădărani, punem la dispoziţia cititorului avid de aventuri o secvenţă din capitolul XV al celebrului roman “Don Quijote de la Mancha”. (v.m.)

Rocinante nu e iapă!

CAPITOLUL XV
Unde se povesteşte aventura nefericită în care a intrat don Quijote, dînd peste nişte yangheji neomenoşi

Miguel de Cervantes

Înţeleptul Cide Hamete Benengeli povesteşte că, îndată ce se despărţiră de noii lor cunoscuţi  şi de toţi cei ce s-au aflat la înmormîntarea păstorului Grisostomo, don Quijote şi scutierul său o apucară spre pădurea unde văzuseră că intrase păstoriţa Marcela; şi au îmblat ei mai bine de două ceasuri printre copaci, căutînd-o peste tot, fără să deie de ea; în cele din urmă, se opriră pe o pajişte cu multă verdeaţă, pe lîngă care curgea în linişte un pîrăiaş care, cu răcoarea sa, îi îmbie să-şi petreacă acolo siesta, căci căldura năbuşitoare începea de-acum să frigă tare. Don Quijote şi Sancho descălecară, lăsînd măgarul şi pe Rocinante în voia lor, să pască iarba fragedă de acolo, iar ei se aruncară asupra desagilor şi, fără mari menajamente, stăpîn şi slugă, în bună pace şi tovărăşie, mîncară tot ce se afla în ei.

Lui Sancho nici prin cap să-i treacă să-l împiedice pe  Rocinante, fiindcă ştia că-i animal liniştit şi nu prea iubăreţ – toate iepele de pe păşunile Cordobei nu l-ar fi putut duce în ispită. Dar iată că soarta şi mereu treazul Diavol au făcut aşa ca pe pajişte să apară nişte cărăuşi yangheji cu o herghelie de iepe galiciene; şi cum aveau obicei să mîie pe locurile cu iarbă multă şi cu apă îndeajuns, li se păru că văiuga unde poposise don Quijote e locul potrivit unde să facă popas.

Însă pe neaşteptate lui  Rocinante îi veni cheful să facă curte cucoanelor iepe, aşa că, de îndată ce le adulmecă, fără să se întrebe de stăpîn, uitînd de bunele sale purtări, plecă zburdalnic la trap să le mărturisească ce doruri îl frămîntă: dar ele, din cîte se vedea, se consacraseră păscutului, de aceea începură să-l loveacă cu copita, să-l muşte şi în scurtă vreme îl lăsară fără chingi şi fără şa pe spinare, încît Rocinante rămase gol-puşcă; cărăuşii, văzînd că iepele lor sînt pe cale de a fi siluite fără cruţare, se repeziră cu ciomegele şi-i arseră o mamă de bătaie, că-l lăsară, vai de capul lui, lat la pămînt.

În vremea asta don Quijote şi Sancho, care văzuseră cum îl ciomăgeau pe Rocinante, o luară la picior,  să salveze calul. Don Quijote îi spuse lui Sancho :

- Pe cîte văd, prietene Sancho, ăştia nu-s cavaleri, îs nişte neciopliţi ieşiţi din prostime; zic aşa ca să te convingi că ai tot dreptul să mă ajuţi în răzbunarea mea cea  dreaptă, căci i-au adus jigniri lui Rocinante chiar sub ochii noştri.

- Cum naiba să ne răzbunăm, – zise Sancho, – dacă ei îs peste douăzeci, iar noi, doar doi, mai adevărat, unu şi  jumătate ?!

- Eu unul fac cît o sută! – răspunse don Quijote.

Şi, fără multă vorbă, trase spada şi se năpusti asupra yanghejilor;  Sancho Panza, întărîtat şi aţîţat de pilda lui, îi urmă calea.

Mai întîi şi întîi, don Quijote îl păli pe unul cu spada, spintecîndu-i surtucul de piele de pe el, mai şi zburîndu-i şi o bucată de umăr. Yanghejii, văzîndu-se atacaţi numai de doi inşi, iar ei fiind mulţi, puseră iute mîna pe bîte şi, înconjurîndu-şi inamicii, începură a-i ciomăgi cu de-amăruntul, vărsîndu-şi toată fierea şi necazul pe spinarea lor.

E drept, la a doua lovitură Sancho căzu lat la pămînt; tot aşa se întîmplă şi cu don Quijote, nu i-au slujit la ceva îndemînarea şi curajul: soarta vru ca dînsul să se rostogolească la picioarele lui Rocinante, care încă nu se ridicase de pe jos, o dovadă în plus că ciomegele mînuite de nişte ţărani înfurieţi capătă o putere năpraznică.

Deci, văzînd yanghejii ce  ispravă făcuseră, puseră repede poverile pe dobitoace şi pe-aici ţi-e drumul, lăsîndu-i pe cei doi aventurieri bătuţi măr, cu o dispoziţie peste măsură de proastă.