Poate că a fost un copil nedorit, dar iată că copilul de cîndva a ajuns să aibă şi el copii

Duşmanii Patriei nu pot fi cetăţeni.
Cicero

Şocul

Odată, în viaţa mea de “copil la ruşi”, am încercat să sar de pe un pat pe altul. Numai că paturile se aflau în odăi diferite şi urma să fac un salt graţios de căprioară, printre uşorii unei uşi despărţitoare. Mi-am luat elan, am efectuat saltul şi m-am trezit peste o habă de vreme pe podea, cu palma plină de sînge lipicios. Acum imaginaţi-vă ce s-a întîmplat. Zborul meu spre celălalt pat a fost întrerupt în cel mai brutal mod de o situaţie imprevizibilă. La jumătate de cale, în plină viteză, capul meu a intrat în contact direct cu pragul de sus al uşii. După asta, multă vreme n-am ştiut ce-i cu mine, pînă în momentul cînd am simţit ceva lipicios în palmă: sînge. Îmi spărsesem capul.

Aceeaşi senzaţie o au şi ostaşii cînd, din întîmplare,  calcă pe o mină. Şoc!

...Tineri basarabeni, înscrişi la Universitatea din Iaşi, - căzuţi ca de pe "alt tărîm" în mediul studenţimii ieşene inspirate de profesorul A.C. Cuza, - au fost primiţi cu ostilitate de colegii din Regat, în mare măsură după instigaţiile acestuia. Lucrurile au ajuns pînă la ciomăgeală, chiar în sala de curs şi sub auspiciile profesorului. Un ziar, prin excelenţă naţionalist, din Bucureşti, după ce expune, într-o lumină tendenţioasă, una din aceste isprăvi, încheie cu următoarele cuvinte: "Acest incident, fără importanţă aparentă, e în legătură cu venirea a vreo zece studenţi jidano-ruşi, - studenţi care au început în diferite cercuri o vie propagandă de socialism jidovesc. Lucrurile se încurcă greu şi o lămurire demonstrativă va avea loc cu siguranţă în curînd"... ("Neamul Românesc", nr. 65 din 1907.) Pentru lămurirea cititorilor de astăzi (1930 - n.n.) e destul să cităm numele acestor "jidano-ruşi": Halippa Pantelimon, Niţă Sergiu, Scodigor Ion (actualul vicepreşedinte al Senatului), Alistar Cristea, Vîntu Ion, apoi Mîţă, Prodan, Loghin, Pelivan, Şchiopul, Musteaţă... Constantin Stere, "Evocări"

Acelaş şoc l-am avut şi eu după primele întîlniri cu oameni de dincolo de Prut.

Domnul Doctor

Pînă la Podul de flori – întîlniri accidentale, cu o mătuşa de la Iaşi, cu nişte rude de-ale lui Visarion Gribencea la care stam în gazdă, cu două româncuţe care nu şi-au putut tempera extazul cînd au dat cu ochii de un fier de călcat electric, într-un magazin de electrocasnice de pe strada Puşkin colţ cu Frunze, cu Ioan Alexandru la Grigore Vieru acasă. Un grup de turişti români, prin doctorul Baraneţchi de la Galaţi, a aflat că-n Chişinău s-ar putea întîlni cu un om de litere din partea locului. Acel om de litere eram eu. După ce am schimbat cîteva vorbe cu turiştii, care, după o noapte petrecută la  Chişinău, urmau să  plece a doua zi la Leningrad, gălăţenii mei au aflat că-l cunosc pe Grigore Vieru. Şi pînă nu le-am făcut cheful nu s-au lăsat. Mai ales domnul Doctor insista. L-am găsit pe poet la Vadul lui Vodă, l-am rugat, la telefon, să vină să se arate poporului care-i zuruie frenetic numele lîngă Sala cu Orgă. Relaţiile mele cu Vieru de pînă la sosirea Libertăţii la putere: un respect reciproc debordant. De aceea, poetul a băgat piciorul în rimă şi a venit la fraţi. Şi fraţii atunci tare i-au mai purtat în cinste. Dl Doctor fiind sigur, probabil, că cauza lui Ceauşescu senior va continua prin Nicuşor, m-a invitat la el acasă, la Galaţi. Tîmplarea a făcut să plec peste cîţiva ani la Galaţi, să trag un pliant pentru echipa “Nistru” la tipografia din oraşul de pe Dunăre. Domnul Doctor s-a arătat a fi preocupat de lucruri cu mult mai importante decît să se întîlnească cu un nespălat din Basarabia… Ce m-a şocat: grupul de turişti era preocupat să afle cine este El. Adică omul de la Secu care-i însoţeşte. Ba era dl inginer, ba doamna Gîndea, ba dl învăţător, căci, ca să vezi, dragă, pe la orele douăsprezece de noapte, cu capul scos afară prin uşa întredeschisă, cerceta coridorul…

Cucu cel Viteaz

Lucram la revista “Nistru”, începuse dezgheţul gorbaciovist. Grupuri de scriitori români dădeau pe la Uniunea Scriitorilor. În viaţa mea n-am văzut aşa oameni speriaţi! Peste un an, vine alt grup, cu un comportament ceva mai degajat. Îi spun aceasta fotografului de la România literară, Ion Cucu, se pare îi zice. Reacţia domniei sale: “Păi noi trăim liber, gîndim liber”. I-am luat răspunsul ca pe o ironie, dar nu mult după aceea, fotograful îndrăzneţ mă întreabă unde mi-i cabinetul şi-mi spune că ar fi bine să-l vadă. Am intrat în cabinetul de la etajul IV şi parcă-l văd şi acum pe dl Cucu scoţînd un carnet din buzunar, mi-l întinde şi mă roagă să scriu în el cîteva cuvinte: “Ora 14.30, tovarăşul Ion  Cucu s-a aflat în clădirea Uniunii Scriitorilor din Moldova. Pune-ţi, te rog, şi semnătura”.  Ce-i asta, Doamne?!

Ce a urmat? Eu,  entuziasmat că  fac “Glasul” în subsol, prima gazetă cu grafie latină în Moldova Sovietică, iar nişte oameni din sat îmi spun că fac caca pe gazeta ceea dacă renunţăm la chiriliţă. Eu, entuziasmat că vom avea acces liber în România, iar oamenii locului îmi spun că “noi n-avem ce ne uni cu ţiganii”… Oameni întunecaţi. Numai că ştiam de acum că specimene aparte pot să greşească, nu şi o colectivitate de oameni, poporul… De unde atîta răceală faţă de români, de la proverbiala palmă a jandarmului? Ceva nu-i curat la mijloc. Şi m-am apucat să caut care este suportul angoasei.

Primele răspunsuri la marea mea decepţie le-am găsit în opera lui Constantin Stere. Şi de aici: nu e întîmplător faptul că basarabenii mai răsăriţi, pe parcursul a mai multe decenii, n-au avut zile bune în România. Pentru că erau percepuţi ca corp străin. De fapt, aşa şi era! Ultimul caz, Leonida Lari, e mai mult decît elocvent în această privinţă. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de cîte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit. Regimul din perioada 1918-1940 cu ororile sale a grăbit procesul de împlinire a poporului care acum locuieşte de la Prut pînă dincolo de Nistru. Iar judecăţile de felul orice s-ar zice Basarabia este pămînt românesc, astăzi, cînd Kosovo cu Cîmpia Mierlei a devenit stat aparte, nu mai trec sau sînt cîntece de adormit Mitzura.

Revelaţia

Dar pînă a intra mai adînc  în temă, vă pun la curent că iubesc Moldova precum am iubit România pînă în 1991. Şi îmi iubesc ţara, pentru că în ea trăieşte un popor de 4 milioane – poporul moldovenesc. Care credeam că nu există, deoarece mi se părea că toţi sîntem – de la Nistru pîn’ la Tisa – Ioni de-ai lui Rebreanu, Vitorii de-ale lui Sadoveanu, cu Rusande  de-ale lui Druţă… Cineva – care cineva? -  un dobitoc sau o oaie naţională! -  a scris pe pereţii unui veceu că Lucinschi expre a organizat Podul de flori de la 6 mai 1990: ca să ni se întoarcă de români. Nu-i adevărat: atunci mulţi dintre noi au constatat  cu uimire că vorbim aceeaşi limbă, dar sîntem diferiţi. Ce a urmat? – Au urmat ani de cercetări şi de citiri prin istorii, ca să găsim o explicaţie incompatibilităţii existente între cele două maluri de Prut. Iar incompatibilitatea, bat-o norocul,  provine dintr-o obiectivitate: poporul moldovenesc! Poporul moldovenesc  care, în pofida tuturor vitregiilor sorţii, s-a produs în  istorie ca entitate aparte, cu toate actele în regulă. Nu-mi fac mari iluzii, dar îmi iubesc poporul şi pot să spun că-l voi apăra cu toate armele din dotare de cei care vor atenta la integritatea lui. Care este vina acestui popor că el există?

Totuşi, îmi pare rău că fraţii noştri de cultură şi civilizaţie fac tot posibilul ca grupări extremiste din Moldova să picheteze Ambasada României cerînd crearea Moldovei Mari, prin anexarea la Moldova a celor 8 judeţe moldoveneşti!

Soldăţei de plastilină

Problema e alta. Statul moldovenesc e anemic. Poţi să zici că nu există. E un sat fără cîini, unde fiecare face tot ce-i trăsneşte prin cap fără a fi sancţionat, iar sus, la putere, se află nişte omănaşi preocupaţi de cu totul altceva decît de consolidarea statului de drept.

Îi întreb pe preşedintele M. Lupu, pe premierul V. Filat, pe  procurorul general Zubco, pe ministrul Justiţiei O. Efrim, pe ministrul de Interne N.Roibu, pe preşedintele Curţii Constituţionale A.Tănase:

- Dumneavoastră vă puteţi imagina ca prin oraşul Dallas, capitala statului Texas (SUA),  să treacă nestingherit o caravană de maşini cu pancarte pe care să fie scris: “PNM este pentru unirea cu Mexicul”?