Soţia mea e o fire foarte sensibilă la durerile altora. Suflet caritabil, dar şi echitabil. E perseverentă. Uneori e atît de perseverentă, încît creează  stări de indispoziţii altora. Indispuşii se revoltă, iar soţia nu le caută în coarne, deoarece e ascetă şi foarte critică cu ea însăşi. Ca şi mine, de altfel. Trec luni, trec chiar ani de  tăcere. Foştii indispuşi încearcă se relege bunele relaţii de altădată, însă preaiubita mea soţie a citit Desculţ de Zaharia Stancu şi nu uită. Că de iertat, iartă. Revenirea la ceea ce a fost cîndva devine imposibilă, pentru că “eu am pus atîta suflet ca să-i ajut, iar ei mi-au scuipat în suflet”…

N-o sperie nici bubele dulci, nici bubele negre. Intră în casa bolnavului fără teama de a se molipsi de ceva. Abcesele nu-i provoacă repulsii. Le abordează ca pe ceva firesc, ca pe ceva necesar de înlăturat. Are ceva din Maica Tereza.

Cred că am lăudat-o destul pe colega mea de apartament. Că de pat nu pot zice. Din simplul motiv că noi sîntem născuţi la ţară, ergo, avem o educaţie aleasă, Codul bunelor maniere ne-a înnobilat sufletul şi comportamentul, unde mai pui că un strămoş de-al soţiei pe linia mamei s-a numit Grigoriy Orlov, aşa că avem şi ceva sînge albastru în familia noastră… Deci, numai ţăranii şi învăţătorii de la sate dorm pe cuptor sau în pat împreună, pe cînd noi, intelectualii de la Chişinău, în odăi diferite.  Şi dacă apar probleme de ordin familial, intelectualii de la Chişinău recurg la serviciile unui clopoţel, care, montat în odaia soţului şi tras de o sforicică de mătasă din budoarul Doamnei, sună, bată-l vina, amintindu-i soţului că a sosit clipa siderală cînd situaţia îl obligă să-şi îndeplinească datoria de partener sexual şi de reproducător activ de fiinţe umane…

Observaţi cît de galant sînt faţă de iubita mea, Soţia. Dacă mă roagă frumos,  sînt în stare să stau “mostik” zece minute cu ţigara în gură, cu toate că am lepădat fumatul. Dar sînt şi eu suflet de om,  am şi eu nişte doleanţe, un vis anume. Ştiţi care este visul meu? – Visul meu este unul din categoria celor care nu se împlinesc.

Mulţi dintre dumneavoastră, dragi cititori, probabil ştiţi mai bine decît mine cum se joacă pe la nunţi colacii nunilor cei mari. E un ritual plăcut, e un ritual frumos.  Tropăiesc două gospodine cu colacii ridicaţi deasupra capului, jucînd după muzică. Iar pe din părţi, alte gospodine, bătînd din palme şi ţopăind de le sar scîntei din călcîie.  Apoi femeile închină nunilor colacii, nuna se uită lung la nun, nu care cumva să deie prea mulţi bani iepelor care au jucat colacii. Anume de acest ritual nupţial e legat visul meu care niciodată nu se va împlini! Totul e simplu şi nepretenţios în această dorinţă a mea. Eu tare-aş mai vrea ca sara, cînd intru obosit în ogradă după o zi de muncă încordată,  să iasă soţia în întîmpinarea mea. Eu să păşesc abătut ca un om ce se întoarce obosit de la muncă, iar soţia  să meargă înaintea mea în ritm de dans, chiuind şi bătînd din palme. De bucurie că se întoarce cu bine bărbatul de la lucru… Şi asta n-ar dura mult, vreo două-trei minute pe zi. Că ştie o lume întreagă: lucrez şi sîmbetele şi duminicile, ca să grăbesc şi eu cu ce pot intrarea noastră în Europa socialistă.

În lume sînt bărbaţi norocoşi, cu soţii cuminţi şi ascultătoare. Eu nu mă aflu printre ei. Hătu-i mama ei de viaţă!

Binele făcut nu trebuie trîmbiţat. De astă dată n-am încotro. Trebuie să-l spun.

La distribuirea gazetelor, la Expediţia din tipografie,  lucra o femeie cu numele de familie Chele. Foarte plăcut nume pentru mine personal, deoarece cunosc o dinastie de medici Chele, foarte binevoitori, buni specialişti şi săritori la nevoie. Ce-i drept, doamna Chele avea năravul ca din vreme în vreme să-mi sune la redacţie şi să mă probozească metodic că ceea n-aţi făcut cum se cere, că cealaltă n-am făcut. Aşa că într-o zi am întrebat-o: “Doamnă Chele, dumneata ai bătut măcar o ţintă în perete?” – “Şi ce, mă rog, vrei să spui cu asta?” – “Cu asta vreau să spun că, de-ai lua o ţintă în gură, ai face din ea puricaşi!” – “Ia la dînsul, – îmi dă replica doamna Chele, – eu îi sun cu treabă, iar el mă ia peste picior!” Cam peste o lună iarăşi sînt contactat de doamna Chele. Mă pregătesc să-i ţin piept. Dar cînd colo… aud o voce spăsită ca o mare potolită: “Se poate să vă întreb ceva? Am un frate… Stomatolog… Şi lor li se cere să publice cîte un articol pe an. De popularizare a ştiinţei. Aşa li se zice”.

Ştiu. Prea bine ştiu. Căci am mai publicat articole de-acestea. Ale unor fete de la stomatologia de pe strada  Negruzzi, ale unor doctorese de pe strada Monica Lovinescu…

Cu dragă inimă, doamnă Chele, cu dragă inimă! Că de asta ne-am născut pe pămînt, mai ales noi, moldovenii: să ne ajutăm unii pe alţii mai ceva ca evreii. Vineri în “Săptămîna” apare articolaşul stomatologului. Luni îmi telefonează doamna Chele. Să mă pună la curent că va trece frate-său pe la mine. O previn. În nici un caz! Căci redacţia va avea mai mult de cîştigat dacă  fratele ne va rămîne dator. “Cuum?” – se miră doamna Chele. – “Simplu de tot, doamnă Chele.  În cazul în care aş lua coniacul  “Barza Albă” de la autorul articolului, căci cam cu asta plătesc doctorii: cu coniacurile aduse de pacienţi. Răsplătindu-se, fratele matale va uita pe dată de gazeta noastră. Dar dacă fac un gest de caritate, el va ţine minte că i-am făcut un bine şi, aflîndu-se la vreo zi de naştere, la vreo cumătrie şi auzind de “Săptămîna”, numaidecît ne va vorbi de bine, nu?” – La care dna Chele: “Ian-te, măi, ce deştepţi s-au găsit. Şi din asta ştiu să tragă foloase. Bine, pentru orice eventualitate; dacă te va durea măsaua de minte, frate-meu e gata să ţi-o scoată”.

…De cînd a venit libertatea la putere, problema dinţilor a devenit una foarte acută. Acum nu e ca la imperialiştii sovietici, cînd copoii bolşevici alergau după elevi nevinovaţi în jurul şcolii ca să-i prindă şi să-i supună unor chinuri groaznice, după ce-i lega cu sîrmă ghimpată de scaunul stomatologic, instalat chiar în “Ungheraşul roşu” al şcolii. Acum, elevi şi învăţători, jurnalişti şi medici, agricultori şi cerşetori, creştini şi atei, nordişti şi sudişti etc., etc. îmblă cu gura liberă, fără ca dinţii şi măselele să-i distragă de la citit cărţi şi ziare ca pe vremea totalitarismului comunist, de sorginte leninistă. Şuieră vîntul prin gura moldovenilor ca printr-o stînă după ce au fost alese oile. Azi nu-mi pot închipui cum de nu ne-am răsculat, cum de am suportat atîta asuprire comunistă cu toţi dinţii plombaţi şi cu măsele nedezbătute în gură! Cum de n-am luat exemplu de la fraţii noştri români, care încă de la venirea lui Ceauşescu la putere au început să împle cu gura ştirbă?!

Un cunoscut de-al meu, juristul Dorel |urcanu, mi-a povestit o tîmplare cu taică-său, pe care l-a adus la Chişinău din satul Cubolta de lîngă Bălţi ca să-i facă ordine în gură. Reproduc din memorie ceea ce mi-a povestit Dorel:

- Luni mă duc cu tata la medic. Medicul ne trimite la renghen, să venim a doua zi cu rezultatul.  Marţi dentistul cercetează pelicula şi constată că “e slut, fraţilor”. Veniţi mîine şi începem tratamentul. Miercuri îi tratează un dinte cu mîşiac, să-i omoare nervul, joi îi pune ciment în gură. Simt că tata începe să fiarbă. Dar eu o fac pe fiul grijuliu: “Vezi, tată, unde a ajuns tehnica? Mai că nu simţi că-ţi găureşte dintele. Îţi pompează aer rece în gură, îţi clăteşte gura cu apă, vata ţi-o aranjează frumos între buza de jos şi dantură ca să poată lucra mai cu precizie…”  Tata se uită pe sub sprîncene la mine, dar nu zice nimic. Vineri nu vine doctorul. Tata stă la mine ca pe jăratic. Urmează două zile de odihnă, două zile de primăvară. Iar tata are atîtea şi atîtea de făcut în gospodărie! Luni dentistul îşi cere scuze pentru ziua de vineri – vezi, tată? – şi îi scoate, în sfîrşit, o măsea. Marţi îl trimite iar la radiografie, să se convingă că osul mandibulei va suporta implantul, miercuri tata rămîne fără doi dinţi din faţă, în schimb, unul e pus la loc: premolarul din stînga, joi stomatologul  toarnă în formă cei doi dinţi din faţă, vineri îi confecţionează puntea, legătura dintre dinţi. Sîmbătă îi mai lămuresc o dată lui tata că medicina din zilele noastre e tare înaintată în deservire, nu e ca la ruşi: raz-dva şi paiele-afară, ca după aceea, să cauţi cu beţişorul dintele prin fundul grădinii, căci la imperialişti erau puşi numai de formă şi deseori ei cădeau, iar oamenii muncii, preocupaţi de îndeplinirea planului cincinal, nici nu simţeau cînd îi înghiţeau. Unde mai pui: bolşevicii mai ţineau lumea în ignoranţă şi întuneric: participanţii la cincinal credeau că dacă  scociorăsc cu beţişorul şi dau de dinte, şi-l spală frumos cu “Moidodîr”, dintele extras din căcătiş poate fi dus la doctor şi pus la loc… Duminică spre sară tata bagă două degete în gură şi încearcă premolarul. Se hîţînă spurcatul!  Şi aici tata, badea Fănuţă, cum îi zic consătenii din Cubolta, a izbucnit într-un mesaj de pace: “Apoi, măi băiete, ce să-ţi spun? Îţi spun că te bag în mă-ta şi pe tine, şi pe doctorii tăi de la Chişinău, că eu numai cu un cucoş, într-o singură zi, la Bălţi, îmi puneam toţi dinţii din gură! Hai, că nu-i timp de pierdut. Porneşte maşina şi du-mă mai repede la gara de autobuze!

Între timp, preaiubita şi caritabila mea soţie mă întreabă aşa, ca printre altele: nu-l ştiu cumva pe ministrul Agriculturii? “Poate vorbeşti cu dînsul…” – “Pe ce linie să vorbesc? E vorba de vreun spectacol de teatru? De vreun concurs de muzică” – “Iar începi s-o faci pe clounaşul! E vorba de Larisa” – “Care Larisă?” – “Cum,  tu n-ai auzit pînă acuma de Larisa de la Dubăsari? De atîtea ori i-am pomenit numele faţă de tine”. – “N-am auzit, pentru că-s cam prost de felul meu, dar ce e cu dînsa?” – “De-ai şti ce-a păţit?” – “Da ce-a mai păţit şi asta, dragă?” Ascult în expunere trista poveste a unei fete de la ţară care a rămas singură cuc cu un copil de doi ani. Împreună cu soţul au adunat bani pentru un apartament. Dar, după ce au intrat în el, soţul a convins-o că trebuie vîndut, căci la oraş nu e de trăit. Vom cumpăra o casă la tine în sat şi ne vom duce să trăim acolo. Deci, au vîndut apartamentul. După care soţul a părăsit-o. Cu tot cu bani. Să-l deie în judecată n-are rost, pentru că în contractul de vînzare-cumpărare au scris un preţ mic, ca să nu plătească impozit mare la stat. Acum Larisa trăieşte cu copilul într-un subsol. Nici nu ştie dacă va avea cu ce hrăni copilul a doua zi. Alaltăieri stăpînul subsolului a anunţat-o că peste două săptămîni începe să facă reparaţie în subsol… “De aceea şi te întreb: nu cunoşti pe cineva de la Ministerul Agriculturii, să-i facă un loc în căminul de la Petricani, căci ea a învăţat la tehnicumul din |aul?…”  Să nu creadă cineva că soţia mea nu ştie ce vorbeşte. Ea doar pune problema. Omul n-are unde trăi şi trebuie ajutat. Prin urmare, cuvîntul |aul e rostit aşa, de foaie verde. De-o vorbă, locul în cămin poate să-l deie şi ministrul Apărării, pentru că Larisa are un moş care s-a refugiat din Transnistria şi şi-a făcut serviciul militar la Cahul…  Vînatul e în pădure, du-te şi-i ia urma. Nu contează ce va fi: iepure, mistreţ sau vulpe… Asta îmi sugerează soţia. “Dar asta e o nimica toată pe lîngă faptul că Larisa e încă fată tînără şi tot timpul vorbeşte cu mîna dusă la gură. Îţi închipui? – N-are un dinte de dinainte. Şi-i încă fată tînără  şi i-i ruşine. N-are nici douăzeci şi trei de ani împliniţi. Poate încercăm să facem ceva pentru dînsa?”

În asemenea situaţii strigătoare la cer, ca orice om ieşit cîndva din peşteră, o fac pe justiţiarul: dar cine a pus-o pe Larisa asta a ta să se lege cu un haidamac, cine a obligat-o să vîndă apartamentul mai “pe degeaba”? În asemenea situaţii, încerc să culpabilizez victima ca şi cum acuzaţiile m-ar absolvi de nişte responsabilităţi faţă de aproapele meu, omul.

Soţia îşi încheie enunţul cu un “vezi şi tu, dacă poţi face ceva – fă, că bine faci, bine-ajungi…”. Apoi se duce în odaia ei şi porneşte televizorul. Se uită la “Fabrika”… Eu, doar la ştirile de la PRO-TV, în afară de sîmbătă şi duminică. Căci sîmbăta şi duminica n-ai ce vedea la ştirile de acolo.

Începe fierberea, marea fierbere. Fără să vreau, încep să mîrîi crîmpeie dintr-un cîntec trist cîntat cîndva de mama:

…Ninge zi-noapte tot cîmpu-i albit.

…Cel mic e bolnav, sărmanul, de ieri

Zace pe pat cu-ale morţii dureri…

Voi ce la vatră-ncălzită şedeţi

Făr’ să vă pese de vînt şi nămeţi,

Fie-vă milă de cei care mor

Iarna de frig prin bordeiele lor.

Prin urmare, e necesar să întreprind ceva. A doua zi telefonez la tipografie. Banggg!  – Cu capul de perete.  Doamna Chele e lipsă. S-a concediat. De mult s-a concediat. Acum e prin alte ţări de soare pline. Îmi amintesc că fratele doamnei Chele îşi avea sediul într-un spital.  Oamenii de acolo îmi spun că nu cunosc o asemenea persoană. Banggg! Că prost mai eşti, măi Jiorele! Doamna Chele purta numele soţului, pe cînd numele ei de fată… era altul!  De unde dar doctor Chele? Preiau metoda din bancul lui Dem Rădulescu, cel cu “soră la Constanţa”. În cele din urmă, dau de domnul medic. Îi zice Ion Cobăsneanu. Cineva ar putea să mă întrebe: de ce n-aţi răsfoit colecţia, căci autorul articolului despre lupta cu cariile semnase cu numele său? Care colecţie şi care căutat cînd nu ştiu nici anul aproximativ cînd m-a rugat doamna Chele să public articolul. Să fi trecut trei-patru sau chiar cinci ani de atunci!  Cam 200 de numere de “Săptămîna”! Înmulţiţi cu 32  şi veţi vedea cîte pagini urma să răsfoiesc. Cu băgare de samă, căci ochiul după o vreme oboseşte. Ar fi fost ca la acela care căuta acul în stogul de fîn. Dar mare e Dumnezeu şi, методом тыканья, am dat de urmele dentistului.

Mi-a răspuns la telefon o voce foarte binevoitoare. M-am prezentat. Mi-a spus că e de prin părţile Leovei. Din satul Capacalia. Pauză. Medicul mai precizează. “Din satul  lui…” Şi-mi spune un nume foarte vehiculat prin fauna intelectuală de la Chişinău. Mă fac că nu-l cunosc: “Dar cine-i omul acesta?” Imediat, la capătul celălalt al firului -  hohote nestăvilite de rîs. Şi printre hohotele de rîs copleşitor vocea dlui doctor: “Şi eu sînt de aceeaşi părere cu dumneavoastră”.

Larisa şi copilul  au fost pe la dl dentist. Copilul a ieşit de la el cu o plombă mică, Larisa, cu dintele pus. I-am mulţumit dlui doctor Cobăsteanu, iar el mi-a spus că chiar i-a făcut o mare plăcere să ajute nişte oameni oropsiţi, bătuţi de soartă.

Vă mai comunic: pînă la ora actuală nu i-am văzut la faţă nici pe dl doctor şi nici pe  sora sa. Şi nici nu ştiu dacă ne vom întîlni vreodată. Însă observaţi că lucruri bune pot fi făcute şi la telefon. Fără a te vedea cu interlocutorul…

…Intru în apartament. Soţia, abătută. “Ce, mai sînt probleme cu Larisa? Parcă am rezolvat o parte din ele”. – “La Larisa ca la Larisa.  Dar acum cîteva clipe am vorbit cu Margareta de la Soroca. Să vezi ce are aceea pe capul ei!” Nu mai rezist. |ip de mi se ia auzul: “Te rog! Te rog fii om, închide gura!”

Într-o zi îmi telefonează de la vilă. Plînge de sare cămaşa de pe dînsa: moare cu zile camaradul Vasile Petraru. Fac legătura cu dl profesor. Dl profesor intervine pe lîngă dl Liviu. Şi peste 35 de minute reanimomobilul e la vilă. Ca să-l scoată din hibernare alcoolică pe camaradul Vasile Petraru!

În pofida acestor inconveniente, mie, ca şi dlui doctor Cobăsneanu, îmi face o deosebită plăcere să ajut, în măsura posibilităţilor, nişte oameni oropsiţi, bătuţi de soartă. Şi doar după asta, după ce alung animalul din mine, mă simt cu sufletul împăcat şi chiar mă mîndresc cu mine.

Toată această odisee n-aş fi descris-o, vă asigur. Dacă n-ar fi trebuit să pun la dispoziţia cititorilor epizodul care urmează.

…Ajung obosit acasă. De atîta scris: mult,  în dodii şi fără nici un rost! Arăt ca o goldană uscată pe lozniţă. Preaiubita şi milostiva mea soţie mă priveşte şăgalnic, dar cu reticenţă. Zîmbeşte vinovat ca un copil poznaş.

- Mă tot luai peste picior cu Larisa de la Dubăsari.

- Ei şi?

- Ştii că ea-i fată retrasă, destul de ruşinoasă…

- Ştiu… De mic copil ştiu. Dar ce i s-a mai întîmplat?

- I s-a întîmplat! Şi te rog să nu rîzi. Nu-l fă pe clounaşul. Mi s-a plîns că o apucă ameţelile.

- ?

- Ea e femeie tînără, precum ţi-am spus. Şi organizmu-i organizm. El cere ce nu-i ajunge. Dar dacă în ziua de azi eşti femeie cuminte şi retrasă…  Na! Te apucă ameţelile.  Iar Larisa, sărmana, anume aşa şi este: femeie cuminte şi retrasă. De cîţi ani crezi că  nu ştie ce-i acela bărbat… Iar ea-i încă tînără. Şi dacă organizmul  cere şi nu-i dai… Te apucă ameţelile. Şi cum Larisa are de-acum o odaie în cămin, iar copilul îl duce de dimineaţă la grădiniţă…