Ce mai faceţi, domnilor ţărani?

La noi în sat toate fetele erau frumoase. Deseori ele mergeau la club să lege capăt de prietenie cu cîte un băiat de treabă, căci nu era încotro – înflorea carnea pe ele. Flăcăii, pe biciclete, cu răsărită prăjită la activ. Iar fetele, ca fetele, pofticioase. Numai ce o auzeai pe Rodica zicînd:

- Bădiţă Miorel, fii bun de-mi dă şi mie o mînă de răsărită prăjită.

Iar bădiţa Miorel… (Sesizaţi cît de frumos sună bădiţă Miorel? Aproape ca Bădiţă Viorel, nu? E aceeaşi muzicalitate ca şi în adresarea sir Ярополк.)

…Numai că bădiţa Miorel e tare ocupat, de aceea îi propune Rodicuţei să bage mîna în buzunar şi să-şi ieie singură, de acolo,  răsărită prăjită. Rodica o face mai întîi pe prea sfioasa, – mai n-ar vrea şi mai se lasă – dar mirosul plăcut de răsărită prăjită îi dă curaj. Sfiicioasă şi cam temătoare, Rodica bagă  mînuţa în buzunarul lui bădiţa Miorel.  Dar, ah!  Dar, vai! Ce s-a întîmplat?! – Rodicuţa, schimbată la faţă de frică, scoate iute mîna din buzunar. De parcă s-ar fi fript de ceva. Pe Rodica o trec sudorile, e cu faţa roşie, aburită, Rodica nu-şi găseşte locul. E gata să intre în pămînt de ruşine. Apoi îşi vine în fire, se uită cu un fel de răutate, probozitor-sfielnic la bădiţa Miorel:

- Nebunule!

Aşa îi zice.

Cei din jur, fete şi băieţi, adunaţi la club, izbucnesc în hohote de rîs, mai să leşine, nu alta.

Ce s-a întîmplat, de fapt? Vorba e că unii flăcăi de la noi din sat aveau frumosul obicei de a-şi coase două rînduri de buzunare la paltaloni. Buzunare duble, cum s-ar zice în ziua de azi. Unul acătării; altul, cel de-al doilea, fără fund.

Şi se duceau sara la club flăcăii, şi veneau şi fetele din urma lor, ca trase de magnet, căci, am mai spus-o,  vîrsta le scotea din case, şi îşi împlea cîte un flăcău buzunarul nerupt cu răsărită prăjită, şi venea cîte o fată mare la el de cerea răsărită prăjită, iar el… Se întîmpla, precum e  obiceiul la moldoveni: fata, bat-o norocul, de cele mai multe ori, băga mîna în buzunarul cel rupt, căci cel cu răsărită era mai dedesubt.

Şi cum îmbla Rodicuţa aşa, cu căutatul răsăritei, ah, pînă la urmă, numaidecît dădea de biata (…). Şi i se ducea fetei inima în călcîie de frică, şi sărea ca electrocutată într-o parte, căci i se părea, sărmanei de ea, că a pus mîna pe un chişcar. (Pentru cine nu ştie: chişcarul (ţiparul) este un peşte asemănător cu huludeţul de la suveică, ca lungime; şi gros ca mosorul, dacă nu chiar ca cosorul (şt.: misgumus fossilis)…

Am descris acest frumos obicei de la noi din sat nu spre a ne lăuda că sîntem  o aşezare de oameni vrednici, de oameni cuminţi şi  gospodari, precum şi este, şi că am fi foarte ingenioşi, fiindcă de la Rîmnic ne tragem. – Nu! Căci nu sîntem nici lăudăroşi, nici megalomani. Pur şi simplu, am dorit să atestăm documentar paternitatea unui nepieritor distih folcloric. Ca să nu vină unul de pe la Cioca-Boca, peste o habă de vreme, şi să spună că lor, celor de la Cioca-Boca, le aparţine giuvaierul literar ca o nestemată de greu. În atenţia funcţionarilor de la VAAP(CNAA): După ani şi ani de anevoioase practici, analize şi concluzii, pe baza multiplelor experienţe şi măsurări, flăcăii  de la noi din sat (din localitatea moldovenească vizavi de Murguţa românească), au dăruit literaturii şi culturii române uluitoarea constatare, topită în folclor autentic:

Cît e lelea de fudulă,

Tot a pus  mîna pe a.pic.u.ltur.ă.