Dar atît de alături

Bătrînul din fața mea ia ziarul pe care i-l tot dau de ani buni și pare să plece, dar… Zice: ”Nesimțirea, domnule, e mai rea decît toate pandemiile prin care trecem.”
Sînt de accord, dar el poartă cu dînsul un exemplu, o întîmplare, o situație cu care insistă să mă convingă, că nesimțirea…
”Băiatul meu nu mai e deja de douăzeci și șase de ani. Soția… Și soția deja de mai mulți ani…” Scapă niște cuvinte sau poate undeva, în mintea sa, le rostește. Sau poate sare peste ele, pentru că nu e atît de ușor să le spui. ”Sînt, domnule, acum, niște tineri.. De unde s-au luat, domnule, tinerii iștia? Eu îi zic că bine ar fi să fiu, acolo lîngă soție, lîngă băiat, da el – că nu sînt nouăzeci de centimetri. El vrea nouăzeci, domnule. Da, eu am măsurat. Am măsurat de mai multe ori și-s șaptezeci. Dar ce importanță are? Că se poate cumva să ne înghesuim acolo. Un pic în dreapta, un pic în stînga și o să fie nouăzeci, așa cum vrea el, tînărul acela. Da să-mi dee o hărtie că acei șaptezeci de centimetri o să fie pentru mine. Hîrtia e hărtie. Acum, da, acum să mi-o dee, că atunci… Atunci, în hărmălaia aceea cine știe? Da eu vreau să fiu lăngă soție și lîngă băiat. Ui-te… Și măsoară cu șchioapa pe masa colegului meu. Degetele lui osoase lasă în urmă o bucată de masa. ”Cam atîta-i șaptezeci de centimetri, ce eu nu înțeleg?”
Stă în ușa cabinetului și vocea lui străbate ușor un cordor lung cît un cartier. Poartă același chipiu cu simbolul unui club de fotbal din Spania, aceeași jachetă și împrăștie aceeași voce care are ceva din plînsul nostru.
”Alături e unul Kudrin, cine-o fi el. A îngrădit cu un lanț gros cîțiva metri, că nu te mai bagi nicicum peste el. Vreo trei metri. Da mie, șaptezeci de centimetri nu vor să-mi scrie. Iaca, merg la primărie cu o cerere. Merg, dar tinerii iștia… De unde s-au luat, domnule, tinerii iștia?”
A fost pedagog într-o școală. Învățător. Înainte de a fi, însă, sau poate chiar atunici, era un băiat pentru care nemărginirile păreau prea mici. Probabil era destul de înalt, probabil avea pasul bine așezat, probabil… Și era băiatul în viață, și era soția cu el.
Rudele îi tot spun că o să se descurce ele cumva, cînd o veni vremea, Dar el știe bine cum vine vremea aceea: cu mîinile lăsate a lehamite-n jos și cu o moviliță de lut la o margine de cimitir. ”Că, au să zică ei, nu tot în pămînt e?”
Poate nu. Poate da. Dar dacă tot acolo e, ce îl costă pe tînărul ista acei șaptezeci de centimetri. Un pic peste lățimea mesei colegului meu. Doar un pic. Cu atît mai mult cu cît aici, unde-i iarba, e poate mult, dar acolo sub ea, sub iarbă, e nespus de puțin. Nici nu ai cum măsura cu șchioapa. Dar e atît de alături.
Constantin OLTEANU