Lecţia de matematică

 

 

Am scris acest text la puțin timp după plecarea lui Eugen Cioclea. Pe 4 august, sînt niște ani de la nașterea lui.

 

A fost un copil bun la matematică şi a fost o tradiţie de familie. Fratele – bun la matematică. Matematica urma să împrumute sau să aplice aceleaşi reguli şi pentru organizarea vieții lui Cioclea. Primele elemente ale biografiei sale demonstrează o supunere regulii că 2+2 este egal cu patru: merge la Moscova. Se căsătorește cu fiica unui general. Intră într-o familie în care s-a mers pe linie dreaptă. Se angajează într-un institut de cercetări. Apar la vedere primele poezii, şi tocmai aceste poezii arată o împotrivire şi un dezacord cu un abia desluşit fundal muzical în care pianul lui Beethoven împrăştie continuu o baladă pentru Eliza.

La Chișinău, ajung mai întîi nişte creionări la portret şi mult mai tîrziu cel care a „pozat” pictorului.

E dat ca un poet rebel, cu o poezie care ignoră regula literară. Piciorul de vers reflectă mai mult o stare de dispoziţie, un fel de a privi şi de a descrie lumea decît încadrarea în lungimea de vers citită în manualele de literatură din geanta învăţătorului de limbă şi literatură Sergiu Cioclea. Nu este publicat, este ţinut la distanţă de paginile literare ale ziarelor şi revistelor de la Chişinău.

Dar are un cititor la Moscova. La Moscova e şi o mică Moldovă. Un fel de ţară care îl înţelege, îl ascultă şi îl primeşte, pentru că e un grup de tineri plecaţi să înveţe actoria la Şcoala de Teatru „Şciukin”.

Din cînd în cînd, mai urcă într-un tren care îl aduce la Chişinău. La Chişinău sau la Terebna, unde încă mai are părinţi şi încă mai are un frate care scrie pe tabla unei şcoli exerciţii dincolo de care 2 plus 2 este egal cu patru. Nu şi pentru Eugen Cioclea. Venit la Chişinău, e „cel de la Moscova” şi e „cel nedorit” de redactorii ziarelor.

Primii care se încumetă să-i publice cîteva poezii sînt cei de la revista „Femeia Moldovei”. Ion Ţîbuleac, şef de secţie literatură la Femeia Moldovei, îi cere cîteva poezii şi le publică, strecurînd în buzunarul lui Cioclea un bilet de voie să fie publicat şi la Chişinău.

E deja timpul cînd Cioclea nu se mai autodescoperă. E timpul cînd Cioclea ţine la vedere imaginea unui poet deosebit, unui poet care are curajul gîndirii neîngrădite în forme tradiţionale. E propria sa imagine. Şi e poza din paşaportul unui tip care apare în faţa „grănicerilor” obişnuiţi cu oameni la cravată. Spune „Sînt cel mai trist poet din Europa” şi e primul care crede acest lucru. Mai mult decît atît – se îmbată cu ideea că e singurul care recunoaşte singurătatea sa pe fundalul unor indivizi care îşi execută singurătatea prin îmbrăţişări…

E tocmai timpul cînd refuză cu orice preţ să recunoască o simplă şi milenară operaţie matematică. E tocmai timpul cînd întoarce barca împotriva cursului rîului. Zilele trec şi în spate se aud doar uşi care se închid. Părăseşte familia şi evită să vorbească despre doi copii împreună cu care aproape că nu l-a văzut nimeni. Doar nişte cuvinte pierdute în fumul de ţigară şi înecate în tării. Băieţii de la Şciukin sînt cei care îl acceptă uşor şi care încurajează într-un fel modul de viaţă Cioclea – vodkă, femei, poezie. Se face paralela între Stănescu, Vîsoţki şi Cioclea, pentru că există trei elemente care se regăsesc în viaţa fiecăruia dintre cei trei – vodka, femeile şi poezia. Revenit la Chişinău, aproape că nu e văzut cu vreo femeie. Haosul stării de beţie nu e nici el în poezia lui Cioclea, chiar dacă se încearcă presupunerea că ar fi scris cu paharul de vodkă pe masă. Haosul e doar o aparenţă. El a avut o cu totul altă călimară decît paharul. Cea care l-a văzut scriind e doar singurătatea. Singurătatea l-a lăsat să fie unde a vrut, cu cine a vrut şi cum a vrut. Cu o sanie lunecînd pe zăpada netopită a copilăriei, într-o cămaşă de forţă pe care nu a putut-o dezbrăca niciodată, la o lecţie de matematică la care cifrele mai mult rimau decît formau sume sau ecuaţii.

Deşi s-a aflat la Chişinău şi atunci cînd cădeau drapele şi se arborau drapele, Cioclea nu a fluturat flamuri peste mulţimi şi peste umerii proprii. A fost tentat să scrie publicistică, să strige ceva sau să-i bage cuiva un editorial în cutia poştală, dar nu a reuşit să facă din asta pagină de biografie. A ajuns chiar redactor-şef la ziarul Tineretul Moldovei, dar a fost mai mult o aventură decît o etapă. A ajuns să stea într-un birou pe care l-au rîvnit talente mari şi carierişti de meserie, însă a fost doar martor al unui iminent proces de dispariţie a legendarei „Tinerimea Moldovei”. Cineva îi dăruise o motocicletă, pe care a urcat-o, Dumnezeu ştie cum, la etajul doi al Casei Presei. A dispărut tot aşa cum a apărut.

Editase deja primul său volum de poeme – Numitorul comun. Deşi s-a dorit văzut în chenarul uşilor – prin care a intrat sau a ieşit – diferit de toţi ceilalţi, a rîvnit acelaşi numitor pentru toţi. Întrebarea e: pentru ce? Pentru operaţia de adunare sau pentru cea de scădere?

A doua carte – Alte dimensiuni – apare la o distanţă de doar trei ani. E tocmai perioada în care se face ordine prin biblioteci, cînd sînt trase pe raftul din faţă valorile şi textele care ne reprezintă. Cioclea nu a scris ode, dar a chemat la masa sa teribiliştii şi răzvrătiţii din noi, cei pe care noi înşine i-am tot ţinut dincolo de prag. Un tiraj de zece mii de exemplare s-a epuizat fulgerător. E greu de spus dacă ar fi adunat un ban care să-i schimbe cît de cît jacheta pe umerar. Cert e că o să apară în aceeaşi scurtă care de ani buni absorbea ca o buretă aburul cafelei, fumul de ţigară şi picăturile de vodkă rămase în barba lui scurtată fără a se găsi probabil în oglindă.

A treia, penultima carte pe care a purtat-o autorul în geantă – Daţi totul laoparte ca să văd –  şi-a anunţat apariţia „afişînd” un preţ nemaiîntîlnit la Chişinău: 111 dolari. S-a vîndut, deşi preţul a fost mai mult o componentă de promovare, decît una contabilă. Purta mereu cîteva exemplare în geantă. Vindea, dăruia, uita. A fost cartea care a avut şi o frumoasă expresie teatrală. Andrei Sochircă, actor la Teatrul Unui Singur Actor, este cel care rescrie cu vocea sa poeme de Eugen Cioclea într-o concepție artistică gîndită de Mihai Fusu pe un fundal muzical cu baterişti, chitare şi clape. A urmat un alt spectacol. Doar Andrei Sochircă şi doar poezia lui Cioclea. Eugen Cioclea şi-a ascultat poemele dintr-un scaun de teatru, căutîndu-se după lumini şi umbre şi trăgînd cortina tîrziu, tîrziu de tot, într-un apartament în care mai mult a murit decît a trăit. După premieră, îmbătat de aplauze, pune capăt unei lungi perioade în care nu consumă alcool. Din cîte au fost, au rămas doar vodka si poezia. Și niste prieteni. O parte din ei, pleaca rînd pe rînd sub niște movilițe de lut pe care înfloresc trandafiri din hîrtie de crep. Dar asta nu schimbă nimic.

De cîteva zile, nu mai apare pe la cafea, iar cînd un grup de cunoscuţi au mers la el, la bătăile-n uşă nu a răspuns nimeni. A fost ultimul exerciţiu de matematică dincolo de care, după un mult prea grăbit semn al egalităţii, s-a scris cifra unu. Pentru că asta e, probabil, cea mai exactă expresie matematică a singurătăţii. Unu, deci Cioclea.

 

Constantin OLTEANU