Ultimul gong

 

Port între tîmple , demult le port,  mai multe nume despre care nu vreau  să aud: „A murit….”  Printre ele a fost tatăl meu. Şi numele mamei a fost. Apoi tristeţea asta a tot umblat pe la alţii, prin alte case şi între alte tîmple. Şi ei aveau numele lor.

Era şi Boris Bechet acolo. Monumentalul actor care a venit la Chişinău  avînd în valiză nişte  vorbe. Spunea :”Sărmana mamă-mea” şi i mi-o închipuiam  foarte asemănătoare cu  soţia sa Margareta. Era mai marele printre  copii mulţi care au fost, dar, dacă ştiu bine, au stat fiecare pe scăriţa sa, aşa cum i-a pus  vîrsta, destinul şi  buna creştere.

Ce a făcut toată viaţa pe scenă. Am tot scris despre unul, despre altul că au ars,  că  i-a intrat în tălpi aşchia scenei, că… Şi cînd dăm să scriem totuşi ce a făcut  Bechet pe scenă, ne pomenim fără cuvinte sau  cu cuvinetele arse  pentru un foc la care să ne uscăm  băsmăluţa. Marele zbucium al lui Boris Bechet nu e  doar cel  urmărit şi aplaudat  pe scenă. E un zbucium enorm, mai greu de  îmblînzit  şi atunci cînd tu esti dincolo. Dincolo de scenă. Boris Bechet a purtat undeva, sub cămaşă cuţitele lui Machbet, dar a avut puterea de a rămîne pe o terasă  în timp ce se risipeau distribuţii  pe-aproape. Că e vinovată lumea faţă de el… Cum să spui asta?

Peste o zi sau peste două zile, clopotul  din  strada Armenească vă  tăia timpul în sfîşîitoare  făşii de aramă. Va fi însă ultima  zbatere a unui gong. Pe muchia scenei. Şi prin asta se va  face un act de dreptate în raport cu  El. Ultimul.

 

Constantin OLTEANU