A fost un an în care am trăit starea pasivului

 

Dragii noștri cititori, ca și cum s-ar cuveni un fel de bilanț al anului, dar tot mai greu ni se dă scrisul totalizator, cu atît mai anevoios cel mobilizator. Nu prea avem ce inventaria și nu prea ne arde a striga hai și mai îndemnați, măăăi!!! Pînă și îndemnul «trageți brazda de sub plug» a fost compromise, pentru că ăștea s-au apucat să boronească centrul capitalei.

De data aceasta, anul trece fără succese remarcabile și fără realizări. Nu tușim, slavă Domnului – de-acu e bine. Dacă înainte vorbeam despre mirosul de cetină, de portocală și de scorțișoară, acum sîntem nevoiți să vorbim doar de miros. Apropo, nu știți de unde a apărut la moldoveni, deoadată, la Crăciun, nevoie de a mirosi scorțișoara. Mirosul nostru tradițional-național festiv parcă era cel de cozonac, de fripturică, de caramelă, de mere coapte, de urdă în cel mai rău caz, cînd colea, copilașii la grădițiță cîntă despre o emanație exotică – de scorțișoară. Fie, atăta timp cît britanicii au ceai englezesc, noi de ce n-am avea scorțișoară sau cuișoare basarabene. O fi și astă vorbă într-airea, dar poate nu-i chiar o absurditate. Poate prea nu știu cum repede noi trecem de la o modă la alta, de la un crez la altul, inclusiv la alte simțuri olfactive.

A fost un an, știm că știți, în care am trăit starea pasivului, un an în care ne-am holbat îndelung la toate clampele ușilor înaite de a le deschide, asta pentru că așteptam contactul antisanitar, cu virușii scoși de sub orice control. Anul trecut, a doua zi după 8 martie a început această nebunie socială care iată, ne-a întunecat și sărbătorile de Iarnă.  În scurt timp, toți au început să se ferească de toate, cu excepția cîtorva talibani care nu acceptă patologic grabnica insuficiență respiratorie. La început luptam cu înverșunare, în cazul în care apărea vreun caz de Covid, la ușa blocului apărea și un polițist grav – nimeni nu iese, nimeni nu intră. Și asta în situația în care înregistram 20, 30 de infectări în 24 de ore. Dar ne-am obișnuit, între timp, nimeni nu mai respectă nimic, cu exepția măștilor, nu de voie, ci de nevoie. Nimeni nu mai stropește cu zoaie dezinfectantă ușile caselor, băncile parcurilor și topoganele Patriei.  În aprilie anul trecut Organizația Mondială a Sănătății prognoza pentru Moldova 35 de mii de infectări. Ne întunecam la față. Cîte avem azi – puțin peste 140 de mii. Trăim, mîncăm Kebam, forțăm rețelele de socializare, ce mai trebuie, în linii generale e OK!

Nu e chiar atît de OK. Stăm într-un țarc al incertitudiții, copii nu se hărjonesc unii cu alții, nu se întîlnește neam cu neam, ne alcoolizăm unghiile și ascultăm fără întrerupere chuitul năucitor al ambulanțelor.

Anul care a trecut a fost marcat și de niște alegeri prezidențiale docheate. A cîștigat o distinsă doamnă. Distinsul domn credea că el e cel mai tare din parcare, dar n-a fost să fie. Așa-I cînd mai mult crezi decît calculezi. Păreriștii de gardă sînt de părerea că, de fapt, este o comepetiție dintre doi ambasadori, cel al Rusiei și cel al SUA. Mai știi!

Toți din toate părțile ne-ar amenința că urmează o perioadă și mai cețoasă. Asta pentru că noi-veniții încă nu pot, iar nou-plecații nu vor. Stăm cu rînza la vedere. Cînd de fapt, omul normal vrea să audă ceva de bine, chiar dacă nu-i de unde, să ni se spună că, încă puțin timp și scăpăm ne nevoi, noi știm ce e de făcut, iată oamenii capabili, iată banii, iată Țara.  De la oamenii buni, noi așteptăm vești bune.