Tristeţea-mi calcă umbra

Dimineaţa mă grăbesc spre celălalt capăt al lumii. Absorb cuvinte, îngrop în mine imagini, texte. Sînt pasăre fără aripi ce plînge după înălţimi, căci dragostea mea a părăsit pămîntul, s-a refugiat în împărăţia necuprinsă şi suverană a cerului. Simt cum numai la cei 21 de ani ai mei tristeţea îmi calcă umbra. E prea mult spaţiu între inimi – diferenţe de altitudini. E greu să trec de puntea regretelor ca să traversez apele calme. Am iubit mult, dar am început să-mi haşurez eşecul. Pasiunea e o piatră neagră, de care mi se izbeşte inima. Am cunoscut o fată, avea un farmec al ei natural, deosebit, era frumoasă asemeni unei zîne din basme, gingaşăşi iubitoare de lume. M-am îndrăgostit de ea şi nu puteam trăi fără zîmbetul ei. Ştiam…că  era bolnavă, avea leucemie. Liniştea ei era neliniştea mea, norocul său – nenorocul meu, căci îmi spulbera visele, intra tocmai în măduva lor să le piardă. Dragostea noastră a crezut în minuni şi s-a ales cu un „nimic” legat cu floare.

În timp ce băteam aleea pustie în paşi de tristeţe, fulgii s-au dus să ningăîn altă parte, altfel s-ar fi topit în atîtea lacrimi vărsate . Căci… la scurt timp ea s-a stins, mi-e teamă să număr zilele petrecute în doi, au fost prea puţine şi prea scurte – zile de iarnă. Seara pentru mine este ca o deportare în lumea amintirilor. Simt acut lipsa a tot ce am pierdut. Iar ziua o încep cu pustietatea serii încă în mine şi cu groaza de seara spre care mă îndrept. Aş vrea să cred că e un vis, dar imaginea ei îmi apare mereu în cale, oriunde. Nu pot îndrăgi pe altcineva, cu toate că oraşul e plin de fete. De ce nu pot scăpa de visuri? Ce să fac să uit trecutul?

Florentin, 21 ani

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *