Tristeţea-mi calcă umbra

Dimineaţa mă grăbesc spre celălalt capăt al lumii. Absorb cuvinte, îngrop în mine imagini, texte. Sînt pasăre fără aripi ce plînge după înălţimi, căci dragostea mea a părăsit pămîntul, s-a refugiat în împărăţia necuprinsă şi suverană a cerului. Simt cum numai la cei 21 de ani ai mei tristeţea îmi calcă umbra. E prea mult spaţiu între inimi – diferenţe de altitudini. E greu să trec de puntea regretelor ca să traversez apele calme. Am iubit mult, dar am început să-mi haşurez eşecul. Pasiunea e o piatră neagră, de care mi se izbeşte inima. Am cunoscut o fată, avea un farmec al ei natural, deosebit, era frumoasă asemeni unei zîne din basme, gingaşăşi iubitoare de lume. M-am îndrăgostit de ea şi nu puteam trăi fără zîmbetul ei. Ştiam…că  era bolnavă, avea leucemie. Liniştea ei era neliniştea mea, norocul său – nenorocul meu, căci îmi spulbera visele, intra tocmai în măduva lor să le piardă. Dragostea noastră a crezut în minuni şi s-a ales cu un „nimic” legat cu floare.

În timp ce băteam aleea pustie în paşi de tristeţe, fulgii s-au dus să ningăîn altă parte, altfel s-ar fi topit în atîtea lacrimi vărsate . Căci… la scurt timp ea s-a stins, mi-e teamă să număr zilele petrecute în doi, au fost prea puţine şi prea scurte – zile de iarnă. Seara pentru mine este ca o deportare în lumea amintirilor. Simt acut lipsa a tot ce am pierdut. Iar ziua o încep cu pustietatea serii încă în mine şi cu groaza de seara spre care mă îndrept. Aş vrea să cred că e un vis, dar imaginea ei îmi apare mereu în cale, oriunde. Nu pot îndrăgi pe altcineva, cu toate că oraşul e plin de fete. De ce nu pot scăpa de visuri? Ce să fac să uit trecutul?

Florentin, 21 ani

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.