Mi-e frică de singurătate

Îmi este greu să pronunţ cu voce tare cuvîntul „singurătate”, mi se sfîşie inima de durere. Cred că nu există pedeapsă mai mare pentru un om ca aceea de a  fi singur, aşa cum sînt eu. E dureroasă clipa în care îţi dai seama că singurătatea de zi cu zi a ucis dragostea din mine. Trăiesc cu sentimentul că mă aflu  într-o prăpastie foarte adîncă şi mă gîndesc dacă există vreo cale de a ieşi de acolo. Cad la nesfîrşit în prăpastia tristeţii. Mii de sfori mi se întind, dar nici una nu e destul de lungă ca să ajungă pînă la mine, întind  mîinile, dar degeaba. Singurătatea mă apasă tot mai adînc în prăpastie, fără să mai pot ieşi la suprafaţă. Cum să vreau împlinire, dacă n-am parte decît de suferinţă şi iluzii deşarte? Cum să-mi doresc bucurie, atîta timp cît în sufletul meu este numai durere şi tristeţe?

Speranţe şi iar speranţe, aceasta este hrana inimii mele, dacă pot spune aşa. E greu să ascult tăcerea unei dureri nemărginite, nu ştiu dacă poate fi comparată cu ceva, sînt pesimistă, da! Uneori, viaţa nu decurge aşa cum ţi-o doreşti. Cîteodată, mă trezesc brusc în mijlocul nopţii, tremurînd de frică, simţindu-mă singură, fără speranţă, deoarece constat cu regret că singurătatea, obişnuinţa şi rutina şi-au pus amprenta adînc asupra mea. Pot să iubesc cu trupul, cu sufletul şi cu inima. Cu toate acestea, pentru mine  acest lucru încă se mai lasă aşteptat. Aş dori o dragoste împlinită, să scap de singurătate, îmi doresc să trăiesc o poveste de dragoste frumoasă, una  unică, doar a mea.

Doriana, 18 ani