Satul din spatele unui portret

În suburbia în care locuiesc, drumul intră după ce urcă dealul  de pe care Chișinăul se vede ca-n palmă. Acolo, la intrarea în  sat, a apărut de cîteva luni o vagonetă  înconjurată cu lăzi pline de fructe și legume, semn că te poți opri și că poți cumpăra  ceea ce nu ai reușit sau ai uitat să cumperi în capitală.

Nu e scump, iar fructele și legumele sînt proaspete și chiar de bună calitate. M-am oprit de cîteva ori ca să cumpăr harbuji și porumb pentru fiert. Doi băieți vînd de dimineață pînă seara tîrziu. Liniștiți, cu înțelegere, fără să-i deranjeze că mai și alegi  ardeii pe care-i  bagi în pungă.

Am aflat  ceva mai tîrziu că sînt  copiii unei femei pe care am cunoscut-o cu foarte mult timp în urmă. Locuiam într-o școală veche, cu pereții pe jumătate în pămînt. O clasă despărțită  de un perete   rupt de o sobă cu plită. O plită pe care am prăjit pentru prima dată cartofi  într-un lighenaș din tinichea, în care mai apoi spălam farfuriile. La spatele școlii, peste drum, locuia o bătrînă care, se spunea, face farmece, alungă blesteme și lecuiește de nu știu ce. O fi făcînd. Ceea ce am înțeles însă e că  vrăjitoarea nu și-a putut așterne vrăjile peste  fiică-sa, o fată care a născut  devreme de tot și care a avut trei copii: doi băieți și o fată. Au ajuns cu toții la internat, de unde fata a fost înfiată, ca să nu mai poată fi găsită nici pînă azi. M-am bucurat cînd i-am văzut cum își cîștigă bucata de pîine. Singuri, fără să-i împingă cineva din urmă și fără să umble cu șmecherii  printre oameni. Nu știu dacă  își mai amintesc ceva din curtea casei din spatele școlii, nu știu dacă viața pe care o trăiesc acum este cumva  replica care s-ar potrivi unei copilării cu pîine puțină, cu bucurii puține, cu familie puțină sau chiar deloc.

Duminica, vagoneta se deschide un pic mai tîrziu. Probabil, din simplul și firescul motiv că vînzătorii sînt totuși  niște copii  pe care somnul duminicii îi ține lipiți de pernă, așa cum ne ține pe toți la o vîrstă ca asta.

Luni, reveneam în satul din umbra urbei, iar între mine și vagonetă am găsit parcat un microbus de pe care împroașcă cu fericire  portretul unui candidat. Un portret după  care dispare satul și vagoneta cu cei doi băieți care vînd cartofi și care așa și nu au putut afla unde e sora lor.

Constantin OLTEANU

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *